PUNCT (SI VIRGULA)

Acesta este ultimul post publicat pe "Intricacies"... Am incheiat pentru ceva vreme o etapa foarte importanta a vietii mele, o etapa care a fost la un moment cuprinsa si in acest blog. Vezi poze cu trandafiri si alte lucruri frumoase. Pe alocuri acest blog a fost mai personal decat mi-as fi dorit sa fie, astfel incat anumite chestiuni importante din viata mea personala s-au reflectat si in aceste pagini. Reintoarsa in tara, fericita ca in sfarsit am ocazia sa fac ceva in Romania si pentru Romania, am planuri profesionale marete, si viziunile mele de salvare a lumii "pe bucatele" sunt tot mai grandioase. Astfel, voi incepe in curand ceea ce conspiram de mult, si anume pregatirea unei pagini personale "Corina Murafa", ce va fi lansata la toamna, impreuna cu un nou blog, mult mai profesional si mult mai de anvergura. Daca vreunul din prietenii mei - intamplator si cititori fideli ai "Intricacies" - va avea curiozitati legate de viata mea personala, cu tumulturile si zambetele ei, adresa mea de email ramane corina punct murafa at googlemail punct com, si vara aceasta voi fi destul de des prin tara. Pana in septembrie, dragii mei, lecturi placute si hidratare maxima pe timp de canicula!

Citeste mai departe...

back in town

... dupa un accident de masina (raniri usoare, dar nimic foarte grav, cu exceptia multor nervi si a unei masini facute zob), multa dezamagire de romani si romanisme, si un colt de mare albastra. revin cu comentarii despre romani si romanisme pe maine.

Citeste mai departe...

Lucruri frumoase

Si daca unele organizatii nu au altceva mai bun de facut decat sa trimita comunicate de presa ofensatoare, iata ca altele fac lucruri extraordinare.

Primul pe lista e ultimul proiect al Asociatiei "Salvati Dunarea si Delta", o tabara de curatenie care va incerca, timp de o luna, sa adune gunoaiele din delta - iar la sfarsit chiar va manufactura un obiect artistic din multele deseuri stranse in urma campaniei :). Daca vrei sa strigi "Moarte PET-ului", atunci intra pe www.tabaradecuratenie.ro si inscrie-te ca voluntar in proiect!

Si vroiam sa va povestesc mai de mult de "Right To Play", un ONG international care foloseste sporturile si joaca pentru a contribui la dezvoltarea copiilor din zonele dezavantajate ale lumii. O multime de atleti si sportivi celebri sunt ambasadori "Right to Play" - din pacate deocamdata, nici unul din Romania. Asociatia are proiecte in peste 20 de tari, ajutand copiii dezavantajati (refugiati, copii-soldat, copii abandonati, etc.) sa se bucure de ceea ce orice copil ar trebui sa aiba garantat: dreptul la joaca. Mai mult, proiectele "Right to Play" au imbunatatit extraordinar comunitatile locale si au oferit miilor de copii beneficiari ai actiunilor lor cunostinte si abilitati in arii diverse - de la cunostinte despre sanatate pana la educatie primara si educatie pentru pace. Sandra - delegatul de tineret al Olandei la Natiunile Unite - organizeaza acum un proiect in parteneriat cu Right to Play, prin care tinerii olandezi sa se implice ca voluntari directi in Jambo Tanzania, un proiect care va aduce zambetele pe fetele multor copiii din Tanzania. Sper ca si viitorii delegati de tineret ai Romaniei la Natiunile Unite sa se gandeasca la proiecte asemanatoare, fie in zonele dezavantajate din Romania, fie in zonele in care incepe sa se indrepte politica de cooperare pentru dezvoltare a Romaniei.

Citeste mai departe...

Felicitari echipei!

Zilele trecute, proiectul "Youth Delegate la Natiunile Unite" a fost atacat printr-un comunicat de presa care punea la indoiala felul in care proiectul a fost conceput si felul in care el s-a desfasurat pana acum. Nu vreau sa repet intreaga poveste aici... cert este ca un text foarte agresiv, nedrept si nejustificat a atacat un proiect demn de toata lauda, proiect din care fac si eu parte. Va recomand sa cititi stirea postata in acest sens pe site-ul proiectului "Youth Delegate la Natiunile Unite", si mai ales dreptul la replica dat de ORICUM, in care este expusa si pozitia mea.

Postul asta se vrea a fi un "multumesc" mare de tot adresat echipei care contribuie la acest proiect. Andreea, felicitari pentru gestionarea situatiei, Cosmin & Ina - felicitari pentru comunicarea prompta si profesionista, Roxana - felicitari pentru "keeping a clear head" tot timpul. Multumesc mult de tot tuturor! Cu o astfel de echipa minunata in spate si cu parteneri pe masura (vezi-i pe toti pe site!), sunt convinsa ca participarea tinerilor in luarea deciziilor - ceea ce proiectul "Youth Delegate" promoveaza - va deveni o traditie solida si in Romania!

Citeste mai departe...

Indivizi, gasti, retele si prieteni

Daca m-as fi intors alta data in tara si as fi privit la ce se intampla in jurul meu, mi-ar fi fost dor de "vechea gasca". "Gasca de la bloc, nu mai e deloc...". Ma rog, nu chiar gasca de la bloc, dar grup de prieteni/ retea sociala semi-inchisa/gasca/ etc. Am iesit ieri in oras cu Diana si cu Olivia - si ele plecate un an in State cu aceiasi bursa - si am constatat ca America ne-a schimbat. Ne-a individualizat. [***]

Cand coordonatorii programului nostru incercau sa ne pregateasca pentru socul cultural pe care urma sa il experimentam in State, ne spuneau ca americanii sunt mult mai individualisti decat sud-est europenii. Ca pentru noi conteaza mult mai mult sentimentul de apartanenta (la grup in sens restrans, ori la comunitate), pe cand americanii cauta in primul rand implinirea individuala. Si de aceea fiecare student apartine mai multor microcomunitati, avand prieteni imprastiati ici si colo in trei directii diferite.

Cu Olivia si Diana am ajuns la concluzia ca trebuie sa ne diversificam cercurile de prieteni. Ca vrem sa cunoastem noi oameni, ca vrem sa intretaiem cercurile de prieteni, ca nu mai avem "o gasca", dar ca nu regretam asta. Pentru ca e mai important sa experimentezi diversitatea decat sa traiesti sentimentul de comunitate. Romanii, din pacate, nu au acel exercitiu al socializarii (pe care o priveam la inceput ca fortata) pe care il au americanii. Nu organizeaza "socials", nu se chinuie sa cunoasca mai multi oameni, sa faca networking (nu neaparat in scopuri profesionale), sa depaseasca granitele celor n prieteni ramasi din liceu/ facultate. Ne intrebam: "Unde naibii sa cunoastem oameni noi?". In cluburi? Nu prea. La scoala? Nu prea. La locul de munca? Care loc de munca, ca deocamdata ne invartim in cam acelasi anturaj profesional. De ramas cu dileme, tot am ramas, dar macar ne-am dat seama de o alta diferenta culturala intre felul nostru nativ de-al fi si felul in care ne-a antrenat experienta americana sa fim.

PS: Marea fata galbena din imagine e de aici, si il reprezinta pe "social networking addict" :)

Citeste mai departe...

Coronita - simbol pentru ce?

Ce interesant... chiar cand puneam in discutie ratiunea de-a fi a sistemului educational romanesc care pune mare accent pe competivitate si mai ales pe competitie intre elevi, apare si in EVZ o dezbatere interesanta. Sa avem sau sa n-avem coronite la scoala? Pentru cei care nu stiu, de ceva vreme coronitele au fost eliminate si acum se pare ca sunt pe cale sa fie reintroduse, conform acestui articol.

Prietenii mei stiu ca am fost copil cu 10 pe linie si coronite in fiecare an. Mandria familiei, puse cu sfintenie la uscat an de an... Si totusi nu sunt de acord cu coronitele. Eu personal ma bucuram mult mai mult de cartile pe care le primeam... si am avut noroc sa primesc carti faine. Coronitele mi se pare ca perpetueaza un spirit de rivalitate nejustificat, cand toti copiii sunt diferiti si cand e mult mai valoros ca ei sa isi dezvolte talente si aptitudini, nu sa se chinuiasca sa obtina note mari la toate materiile ca sa ia coronita. Eu nu m-am chinuit... dar recunosc ca as fi ajuns mult mai departe daca nu ar fi existat mereu asupra mea presiunea de a lua coronita, de a fi buna si la mate, si la fizica, si la sport. Pentru ca as fi avut mai mult timp de reflectie in domeniile care ma interesau ... si cu ajutorul carora am ajuns sa-mi construiesc un rost.

PS: Poza e la misto... dar v-ati prins cu siguranta de asta :)

Citeste mai departe...

The Voice of a Generation :)

M-am intors in Romania de o saptamana si e vara. Si totusi sunt mai stresata si mai ocupata decat am fost la New York intr-un semestru cumulat. Am stat bine sa inteleg de unde atat stres, de unde atata hiperactivitate? Razvan spunea ieri ca suntem o generatia hiperactiva. Marco imi spunea ca a observat ca oamenii din Sud-Estul Europei sunt hipercompetitivi. Am inceput sa ma intreb de ce stau lucrurile asa.[***]

Cred ca de vina este faptul ca in Romania inca nu exista normalitate institutionala. In State stiam prea bine ce reguli are jocul si jucam dupa ele. Stiam ca daca am o problema, scriu un mail si sunt imediat indrumata spre persoana care ma poate ajuta. Stiam ca exista cerinte si exigente, insa ele erau binecunoscute de la inceput si valabile pentru toti jucatorii jocului. Munceam mult, dar ma bucuram de previzibilitate. Nu aveam insomnii. De cand am ajuns in Romania, am inceput sa lucrez la un proiect la care tin mult, si care implica colaborarea cu multe institutii. Mi se pare ca joc un joc nedrept. In care unii participanti-prieteni joaca dupa niste reguli, iar participantii-simpli-participanti dupa altele. In care adresele de email par sa nu functioneze asa cum obisnuiesc sa o faca dincolo de ocean. In Romania trebuie sa fii inventiv. Prea inventiv. In absenta unui cadru institutional adecvat, cu reguli universal valabile si care sa acopere o intreaga plaja de situatii si evenimente neasteptate, trebuie sa fii inventiv. Incerc sa adorm si nu pot. Pentru ca imi vin in minte noi idei de cum sa obtin o bucatica dintr-o finantare, de cum sa acopar o bucatica dintr-un buget, de cum sa formulez un parteneriat, si tot asa. Nu functionez dupa reguli si nu prea functionez bine.

Si asa a fost intotdeauna. De-aici hiperactivitatea si hipercompetitivitatea, care ma caracterizeaza nu numai pe mine, ci pe multi dintre colegii si prietenii mei. Pentru ca a trebuit sa fim simultan studenti, o-en-gisti, producatori de bani, urmaritori de vise si de pasiuni, si asa mai departe. Pentru ca a trebuit mereu sa facem reguli noi si sa evitam reguli vechi si proaste. Pentru ca a trebuit sa ajungem intr-un acelasi punct X in care se poate ajunge prin urmarea unui traseu dinainte stabilit pe ocolite, tragand tare, reinventand roata. Pentru ca am urmarit mereu burse in afara si alte realizari profesionale. Pentru ca nu ne-am permis, de exemplu, sa ne facem studiile la o institutie buna de invatamant, implicit la o institutie de invatamant din strainatate. Pentru ca abia acum in Romania aud din ce in ce mai multi tineri ca isi permit un masterat in strainatate printr-un imprumut, prin resurse proprii, prin ceva bani de la parinti, fara sa trebuiasca sa faca fata unei concurente acerbe pentru un numar extrem de mic de burse. Am fost (si suntem) un numar mic de oameni - am ajuns sa ma intalnesc la conferinte in 2007, cu oameni cunoscuti la conferinte in celalalt capat de lume in 2005 - hiperactivi, hipercompetitivi, si prea stresati pentru varsta noastra. Si totusi suntem o generatie care a reusit sa creeze ceva frumos in Romania si care - am incredere - poate sa instaureze normalitatea institutionala intr-o zi.

Citeste mai departe...

Cultura de noapte

Eveniment foarte, foarte dragalas in Bucuresti. In noapte de 22 spre 23 iunie are loc "Noaptea Institutelor Culturale", in care vreo 10 centre culturale din Bucuresti (evident, si ICR-ul e pe baricade) isi vor deschide portile pana la 6 dimineata. Mai multe detalii aici. Cu proiectii de filme, dezbateri despre educatie, concursuri de poezie, si concerte de jazz. Cred ca voi da o fuga pe la ICR (la un film de Radu Jude, si la un concert de jazz) si pe la Institutul Cervantes (la niste filme spaniole noi). Si poate sa o vad pe Miruna la Institutul Francez. Daca in ultima vreme nu vad decat Prepelitei colt cu Suvenir (prietenii stiu!), cam e cazul sa ma reintegrez in peisajul cultural bucurestean, nu?

Citeste mai departe...

Youth Delegate la Natiunile Unite

Si uite-asa se naste traditia institutionala. Daca esti interesat de politici de tineret, de dezvoltare internationala si de Natiunile Unite (si indeplinesti o groaza de alte criterii brain-based), atunci concureaza pentru a deveni urmatorul delegat de tineret al Romaniei la Natiunile Unite. O initiativa ORICUM, in parteneriat cu Ministerul Afacerilor Externe si Autoritatea Nationala pentru Tineret, plus alti reprezentanti ai societatii civile care au fost de acord sa se alature proiectului, ca membri ai juriului. Informatii aici! Si un post fain pe blog-ul evenimentului aici.

Citeste mai departe...

Bine ai venit!

Veneam azi spre casa de la o scurta si placuta intalnire, si ascultam muzica. Molatec si visator, "Clandestino" de la Mano Chao. Aproape ca ignoram faptul ca afara ploua cu soare, in picuri mici, reci si infuriati. Iesisem din metrou si faceam primii pasi "in cartier". Treceam pe langa un parculet mic si deprimant, cand o masina de pe carosabil incepe sa ma claxoneze foarte insistent. "Nesimtire sau poate au nevoie de vreo indicatie", imi spun. Imi dau castile jos, si cel care statea in dreapta soferului intinde o mana pe geam, spre mine: "Uita-te-n stanga". Cel mai frumos si mai lung curcubeu vazut vreodata taia cerul in doua. Am ras si i-am multumit pentru cea mai frumoasa primire de care am avut parte de cand m-am intors in tara. :)

P.S: Poza nu e facuta de mine (are sursa trecuta pe ea), dar am simtit nevoia sa includ niste culoare in peisaj :)

Citeste mai departe...

Capcaunul legalist

Niste prieteni si colegi (nu spun cine) imi povesteau cum au avut la un moment dat o idee foarte originala de a organiza un eveniment de divertisment nemaivazut in Romania. Au redactat ei cu lux de amanunt detaliile evenimentului si s-au dus in cautare de sponsori. Au ajuns la o mare companie (nu spun cine, insa gura targului spune ca este brand-ul cu cea mai mare notorietate atat pe plan local, cat si pe plan global) si le-au prezentat proiectul. [***]

Compania nu a zis nici da, nici ba, si o perioada au tot amanat incheierea vreunui parteneriat, in final anuland "deal-ul". Suprize, suprize, insa. La cateva luni dupa respectivele discutii, compania cu pricina anunta cu surle si trambite organizarea unui eveniment de divertisment identic - ca locatie, format, concept, identitate.

Vina cui sa fie? Moral fara indoiala compania este vinovata. Legal, nu poate fi trasa la raspundere pentru ca prietenii mei - si aici ar fi vina lor - nu si-au inregistrat ideea/ planul de proiect la Oficiul de Inventii Si Marci. Pe de alta parte, am inteles ca furtul ideilor e la moda in Romania. De ce? Pentru ca suntem o societate bazata pe intelegeri tacite si pe compromisuri. Nu suntem o societate legalista. Nu avem mania contractelor si a avocatilor.

Tin minte ca, in prima mea saptamana de stat in SUA, am semnat mai multe hartii decat am semnat toata viata mea. De la intelegere cu administratorul caminului, pana la intelegere cu colega de camera. Mi s-a explicat ulterior ca americanii nu sunt suficient de rafinati ca popor pentru a-si rezolva conflictele prin negociere, prin intelegeri tacite, prin cuvinte de onoare si alte cele. Pentru ei, contractul (si, prin extensia, "Hartoaga" in genere) este sfant. M-am gandit ca asta s-ar putea datora si faptului ca noi, europenii, avem in spate cateva mii de ani de civilizatie si de exercitiu social, pe cand americanii au avut de construit o societate in cateva sute de ani. Si au fost nevoiti sa o faca functionala si eficienta.

Nu stiu de ce, dar intr-o lume in care resursele sunt limitate (si ideile la fel), astfel incat multi vor sa roada putine oase, parca imi vine si mie sa imbratisez primitivismul american si sa devin un soi de capcaun legalist, care sa vrea sa aiba totul stipulat in scris, sub semnatura. America m-a cam contaminat.

Citeste mai departe...

Romania e un ziar de scandal

Ieri ma revoltam ca pe prima pagina a mult-cititului cotidian "Libertatea", una din stiri spunea ca ministrul educatiei cauta infiintarea unei comisii "care sa gaseasca mijloace legale" (deja suna usor ilegal, dar asta e partea a doua) ca sa o dea afara pe Corina Vasile, profa care a avut o relatie cu un elev. Intr-adevar, acesta era marele subiect al educatiei romanesti care trebuie reflectat in presa... marea dilema, subiectul numarul 1 pe agenda publica. John tot timpul spune ca asta se datoreaza faptului ca presa e comerciala, si ca trebuie sa vanda. Eu nu inteleg cum de toate ziarele de la noi par tabloide, iar in afara exista ziare bune si cu articole de substanta, care totusi vand.[***]

Exemplu din presa de azi. Pe Hotnews - pentru care oricum am ceva mai mult respect decat pentru presa traditionala - apare un articol despre eliberarea lui Paris Hilton. O poza frumusica, consemnarea faptului, si citate din avocatul victimei. Asta e articol? Hai frate... In Der Spiegel apare un articol pe aceiasi tema, cu documentarea solida a tuturor "problemelor" din spatele faptelor. Cum s-au sesizat grupurile de aparare a drepturilor omului din SUA si procurorii ca eliberarea nu e conforma cu standardele de impartialitate in administrarea justitiei, cum creeaza un precedent periculos, cum perpetueaza un sistem al penitenciarelor "cu doua clase" (o problema serioasa si la noi, dar despre care presa nu are timp sa scrie).

Concluzia mea este ca presa ar putea face mult mai multe ca sa devina presa de calitate... ca sa ridice un pic nivelul publicului, sa educe... si toate astea fara sa intre in faliment si fara sa inceteze sa devina presa comerciala. Doar ca "romanii e comozi..."

Citeste mai departe...

Evadare din lumea reala

Tacerea cea mai tacuta (albumul complet la sfarsit de post)

In cateva zile extraordinare, am vizitat Norvegia. De fapt, am pornit cu Alex din Kiruna (un orasel extrem de trist, undeva dincolo de Cercul Polar, arid si provincial) spre un taram desprins din povesti: insulele Lofoten, in Norvegia.[***]

Am calatorit de la Kiruna la Narvik (un fel de omolog norvegian al Kirunei, insa mult mai dezvoltat) cu un tren care circula pe deasupra unor fiorduri cu apa mai albastra decat orice albastru imaginabil. Cu fusul orar am stat destul de de prost – ma trezeam zilnic pe la 4, bineinteles si pentru ca nu exista nici geana de intuneric, ci numai zi polara, inclusiv cu soarele rasarind la miezul noptii – astfel incat de la Kiruna la Svolvaer (centrul comercial al Lofoten-ului) mai mult am dormit intr-un speed boat care a gonit printre insulite si fiorduri. Incet, incepeam sa ma desprind de realitate. Culorile deveneau usor suprareale in lumina soarelui care nu apune niciodata (fotografiile depun marturie), iar linistea care ma inconjura era o liniste pe care nu o mai traisem/ auzisem/ mirosisem vreodata. In Svolvaer am dormit intr-un sjohus, un fel de casa mare in care pescarii isi depozitau odinioara capturile de cod (Lofoten fiind cel mai mare exportator de cod din lume, o indeletnicire care a propulsat de secole economia locala; ca anecdota, pestele uscat pe care il gaseai agatat cu tonele pe un fel de uscatoare gigantice de la marginea drumului este exportat in Italia si Spania ca delicatesa culinara, iar capetele in Nigeria, unde sunt componenta de baza intr-o mancare traditionala vest-africana). Asa cum pozele marturisesc, una bucata sticla de Smirnoff (cumparata la preturi non-prohibitive de pe aeroport din Londra, in Scandinavia orice fel de alcool fiind monopol de stat si ridicol de scump) ne-a fost prietena buna ☺. Desi soarele nu apunea, afara se lasa destul de frig.

In cadrul aceleiasi lungi zi – timpul are alte coordonate intr-un colt de lume total izolat de orice urma de poluare, aglomerare urbana, McDonalds, si zgomot de oras (faci cam 48 de ore cu trenul si cu barca pana in prima capitala europeana) – am inchiriat o masina si ne-am indreptat spre A (e “A” cu un cerculet deasupra, ceea ce se citeste “O” in norvegiana), ultima insula din arhipelag, acolo unde se termina drumul european E10 (oficial declarat – si validat de mine – ca fiind cel mai frumos drum din Europa).

E greu de descries cat de frumos a putut fi drumul. Poate pozele sa spuna cate ceva din ce inseamna sa iti bagi varfurile degetelor de la picioare in Oceanul Atlantic, inconiurat din spate de munti acoperiti de zapada, din lateral de paduri de brad, din fata de cascade de munte, din dreapta de fiorduri, si din stanga de casute de pescari. In A am stat intr-o cabana de pescari, ascultand pescarusii (detestabile fiinte – Hitchock a avut dreptate in “Pasarile”), si plimbandu-ne pe margini de lacuri cu cea mai transparenta, mai adanca si mai divers irizata apa pe care am vazut-o vreodata.

Dupa Trondheim in 2005 nu mai credeam sa ajung vreodata in Norvegia. Daramite dincolo de Trondheim. Nu visam sa ajung dincolo de Cercul Polar, nu visam sa vad ziua fara de sfarsit, nu visam multe. Ma intorc acasa pe jumatate relaxata, pe jumatate infiorata, dar fericita pentru ca am trait un an fabulos.

Click pe imagine pentru intreg albumul!

Basme norvegiene

Citeste mai departe...

Despre rusinea de a fi roman

Niciodata nu am ascuns faptul ca sunt din Romania. Si am calatorit ceva. Romania mi-a dat o perspectiva destul de complexa asupra vietii si cred ca a fi roman implica destule avantaje. Vreau ca la un moment dat in viata sa lucrez in/pentru Romania, pentru societatea romaneasca. Se stiu toate astea. Cu toate acestea, e imposibil ca atunci cand esti in Europa de Vest sa nu iti fie rusine ca esti roman. Sa incepi sa vorbesti cu prietenii romani in germana sau in engleza, de teama sa nu fii perceput si judecat ca fiind roman. De ce? E simplu.[***]

Londra. Leicester Square (un fel de Piata Romana). Magazine cu suveniruri si turisti multi. Galagie. Singurele voci romanesti veneau dinspre un grup de barbati imbracati extrem de prost, cu jachete slinoase din piele, pantofi “Mike/Rike” sau mai stiu eu ce alte facaturi. “Haide frate sa mai stam pe aici la combinatie. Sa-mi bag p***! Ai vazut ce aparate aveau japonejii aia?!”. Gara din Stockholm. Ceva mai murdara decat in 2005. Parea si mai putin sigura. Singurul anunt in limba engleza, care nu exista acum doi ani, era “take care of your belongings and beware of pickpockets”. In fata mea, singurii oameni pe a caror fata statea scris “vagabond/ infractor” au inceput sa vorbeasca in romana. Si sa evalueze foarte expert valizele calatorilor care asteptau in gara. Nu m-am putut impiedica sa asociez anuntul din gara cu invazia de indivizi suspecti, cu totii vorbind romaneste, care misuna de data asta in gara centrala din Stockholm.

Nordul Norvegiei. Eram mult mai relaxata in privinta ghiozdanului pe care il caram dupa mine. Cu bani, aparate foto, laptop, carti de credit. Gluma intre mine si Alex – pe care nu ma pot abtine sa o privesc cu multa tristete – era: “Stai mai calma cu ghiozdanul; n-or fi ajuns compatriotii nostri pana aici”.

Inapoi in Stockholm. Tren dinspre Narvik. Pe scaunele din spatele meu aud niste voci care imi sunau familiar. Un barbat cu burta si tricou mulat cu sclipici, doua femei al caror par foarte brunet era vopsit blond auriu, si ale caror talii deloc subtirele erau marcate de curele aurii late de 2 cm. Vorbeau intr-o engleza cu accent sud-est european cu un suedez, spunandu-i ca vin de la munca din Narvik. Baiatul sustinea ca e cantaret, iar fetele nu stiu exact ce ocupatie aveau, Ii aud spunand ca sunt din Ungaria. Si ma linistesc. Eram sigura ca sunt romani. “Uite, dom’le, ce prejudecati am”. Incep sa vorbeasca intre ei intr-o limba ciudata. Intelegeam perfect unele cuvinte. Cuvinte romanesti. Mi-a luat 10 minute sa imi dau seama ca erau romani emigrati in Ungaria, care incercau sa vorbeasca maghiara, dar nu prea le reusea. Cand au pus manele la telefonul mobil, am inceput sa zambesc trista. In aceiasi nota, Diana imi spunea ca nu a plans cand a parasit Manhattan-ul si a trecut pe Queensboro Bridge spre aeroport, ci atunci cand statea la coada pentru imbarcarea pe avionul Munchen – Bucuresti, unde din telefonul unui tip imbracat in geaca de vinilin o manea a inceput sa sparga strident aerul din jur. “Bine ai venit acasa!”

Inca o data, nu mi-e rusine ca sunt cetatean roman. De fiecare data cand voi fi intrebata de unde sunt, voi spune: “Din Romania”. Si totusi, mi-e greu sa nu intorc capul in alta parte cand vad astfel de scene prin Europa, sa tac, si sa incep sa vorbesc in germana.

Citeste mai departe...

De ce (nu) mi-a placut Londra

Mind the gap! (pentru cunoscatori) - mai multe fotografii la sfarsitul postului

Acum ca ma intorc spre casa dupa ce nu am vazut intunericul pentru mai bine de 6 zile – am calatorit dincolo de Cercul Polar de Nord, unde in perioada asta a anului soarele nu apune niciodata – am timp sa imi depan amintirile de calatorie. Ramasesem datoare sa povestesc (si la ilustrez) de ce nu mi-a placut Londra – afirmatie care “i-a revoltat” atat pe muma-mea, cat si pe Razvan.

Londra mi s-a parut varianta mai inghesuita, austera si industrializata a New York-ului. Acelasi puhoi de turisti, aceleasi landmark-uri vizitate de mase bine organizate de indivizi, aceleasi vibratii (parca la scara redusa, insa), acelasi zgomot al strazii, un Chinatown mai putin autentic decat omologul lui de dincolo de Atlantic, oamenii cu un accent considerabil mai adorabil decat cel american, vreme deprimanta si ploioasa, ritm alert si totusi ceva mai poetic decat in New York. De fapt, aveam senzatia ca traiesc intr-un New York micsorat si miniaturizat, fara zgarie nori si spatiu de respirat.[***]


M-am plimbat cu celebrul hop on – hop off double-decker (o industrie extrem de bine dezvoltata in Londra), si am vazut cam toate obiectivele istorice importante. Tower Bridge-ul e asa cum mi-l imaginam, Buckingham Palace e mai mic si mai putin impresionant decat in visele mele de copil, Big Ben e “big”, iar Westminster Abbey e intr-adevar foarte fermecatoare. La Covent Garden – o fosta piata de legume si fructe transformata in piata acoperita de chestii “artsy” si de artizanat – te simti bine, in ciuda agasantei invazii de turisti.

De vizitat, am apucat sa vizitez doua muzee, unul din ele remarcabil prin “luciu fara fond”, altul cu adevarat remarcabil prin inovatie si dinamism. Primul dintre ele – British Museum daca inca nu v-ati prins – e o colectie trista, ticsita cu antichitati “obtinute” prin mijloace mai degraba ilegitime (ca sa nu zic “furate” de-a dreptul) de catre diversi colectionari. Imbacsit si aglomerat, cu o colectie egipteana slabuta (desi, aparent, e mandria muzeului); adevarul este ca am si vazut Egiptul “pe viu”, asa ca probabil nu sunt foarte obiectiva. O colectie de antichitati mexicane si americane incomparabil mai modesta decat cea de la Muzeul de Istorie Naturala din New York, si cateva expozitii temporare interesante (printre care una cara arata cum sunt privite ciclurile vietii – mai cu seama boalea si moartea – in toate civilizatiile lumii). Didactic destul de bun, dar nimic iesit din comun. Am adorat insa Tate Modern, muzeul de arta moderna amenajat intr-o fosta hidrocentrala, organizat tematic si extrem de trendy. Cele mai metro si mai funky personaje ale Londrei la un loc in calitate de vizitatori (pe alocuri faceau sa paleasca chiar si exponatele), plus o serie de panze remarcabile. Mi s-a parut foarte interesanta o expozitie cu panze ale unor artisti contemporani din Congo, autodidacti si care “vorbesc” despre ce inseamna sa fii african in secolul 21, si mai ales ce inseamna sa fii artist contemporan african. Cateva suprapuneri de identitati foarte interesante.

Per total, ar fi interesant de explorat Londra inca o data. Mai “acompaniata”, mai putin plouata, si mai putin pe fuga. Dar in nici un caz nu va inlocui “Za City” in inima mea… E clar, sunt contaminata!

Iata si pozele (click pe imagine ca sa vedeti albumul; am si comentarii la fiecare... hehe!):

London Colours

Citeste mai departe...

M-AM INTOOOOORS!

I'm back! Mwahahaha! Socurile nu sunt inca prea mari; a trebuit sa am o intalnire tete-a-tete cu functionarii Postei Romane din prima zi de sedere in tara, si psihic sunt inca senina. Ramasesem datoare cu niste posturi si poze, scrise (si fotografiate) prin trenuri si autocare in timpul lungului meu drum spre casa (28 de zile numarate).

Citeste mai departe...