Cultura de noapte

Eveniment foarte, foarte dragalas in Bucuresti. In noapte de 22 spre 23 iunie are loc "Noaptea Institutelor Culturale", in care vreo 10 centre culturale din Bucuresti (evident, si ICR-ul e pe baricade) isi vor deschide portile pana la 6 dimineata. Mai multe detalii aici. Cu proiectii de filme, dezbateri despre educatie, concursuri de poezie, si concerte de jazz. Cred ca voi da o fuga pe la ICR (la un film de Radu Jude, si la un concert de jazz) si pe la Institutul Cervantes (la niste filme spaniole noi). Si poate sa o vad pe Miruna la Institutul Francez. Daca in ultima vreme nu vad decat Prepelitei colt cu Suvenir (prietenii stiu!), cam e cazul sa ma reintegrez in peisajul cultural bucurestean, nu?

Citeste mai departe...

Pauza de Mexic - industrii creative

Dragii mei, sunt in Mexico City, care mi se pare mai proaspat si mai colorat ca niciodata. Din nefericire in loc sa explorez strazile, sa mananc inghetata, sa vizitez expozitii de fotografie si sa fac poze, eu stau protapita in mijlocul unui pat si scriu o lucrare pentru scoala - pe care o am inca restanta. Si mi-am amintit in felul asta de lucrarea despre industriile creative si cum ar arata o politica publica pentru avansarea lor in Romania si de faptul ca promisesem sa o impartasesc cu voi.

O puteti descarca de aici. Nu e nevoie sa spun ca i se aplica toate rigorile proprietatii intelectuale, nu? It's shareware, dar nu inseamna ca, daca citati din ea, nu trebuie sa mentionati sursele :) In plus, disclaimer: lucrarea a trebuit sa respecte niste tipare academice foarte stricte, asa ca pe alocuri nu e spectaculoasa. Pe scurt, despre ce este vorba? Romania are toate sansele sa ajunga un hub regional in industrii creative, daca tine cont de urmatoarele:

1. necesitatea unei cartografieri a situatiei actuale a industriilor creative;
2. necesitatea (cel putin temporara) a subventionarii distributiei si reproducerii produselor creative, si a productiei lor (in unele cazuri);
3. necesitatea cooperarii interguvernamentale (lucrul in grupuri mici si interdisciplinare de experti) pentru sincronizarea politicilor publice in domeniu;
4. necesitatea echiparii creativilor cu training-uri in domeniul business-ului si cu access la fonduri de dezvoltare;
5. necesitatea consultarii tuturor actorilor implicati (largi advisory groups);
6. suport social pentru creativi si pentru retelele lor informale;
7. promovarea industriilor creative in infrastructura educationala deja existenta;
8. sincronizarea politiciilor de comert exterior in industriile creative cu cele ale EU; posibila alianta cu lobby-ul francez.

Lucrarea contine cateva surse importante de documentatie pentru cei interesati. Recomand www.industriicreative.ro, postul asta de pe blogul lui tausance, eforturile celor de British Council in domeniu, ideile ORICUM in domeniu (Filter Design Competition) - caror ORICUMi le recomand sa pump up the work in aceasta arie. Enjoy :)

Citeste mai departe...

Esti conservator?

Photo via Washington Post

Suntem liberali. Si progresisti, nu? Si impotriva establishment-ului? Si nu ne plac conservatorismele si pudibonderiile, nu? Si suntem trendy si urbani. Presupunand ca suntem de acord ca ceea ce face Spencer Tunick e arta - si eu zic ca lejer se poate conchide asta - oare cati tineri bucuresteni ar participa la o sedinta foto organizata de el? In Mexic - da, tara aia conservatoare si nedezvoltata - s-au strans 20000 de persoane si inscrierea pentru participarea la sedinta foto s-a facut pe site-ul Universidad Nacional Autonoma de Mexico. Ar incheia Universitatea Bucuresti un acord similar? Sau ar sprijini Ministerul Culturii Evenimentul? Astept cu entuziasm nemasurat acea zi :)

Gramo, multumesc pentru poza. Nu o gasisem pe net. Si link spre alte compozitii de-ale lui Tunick. Au scris despre asta Gramo si Hotnews. Si parte din prietenii mei ce locuiesc temporar sau permanent in Mexic au participat! Me proud :)

Citeste mai departe...

Brooklyn, arta si feminism

Afisul expozitiei care mi-a marcat ziua (Boryana Rossa, "Celebrating the Next Twinkling", instalatie video)

Am fi mult mai bogati daca o data pe saptamana ne-am rapi cateva ore de viata de zi cu zi si am face altceva... Astazi m-am indurat sa iau o pauza de la lucrarile de final si m-am dus in Brooklyn. Acest cartier ar trebui declarat comoara ascunsa a New York-ului. Nu numai din punct de vedere al vietii de noapte decadento-alternative. Am inceput dimineata cu Brooklyn Museum. [***]

Unul dintre cele mai bune muzee de arta din State. Prima colectie permanenta pe care am vazut-o a fost cea de arta traditionala africana. Organizata tematic, in sectiuni de genul "autoritatea in Africa", "feminitatea in Africa", "moartea in Africa", cuprinde cateva exponate foarte faine, care te fac sa te gandesti serios asupra complexitatii culturilor primitive. Pentru ca puteam sa fac poze in interior, iata cam ce mi-a placut in mod deosebit:

O statueta din Congo, folosita in ritualuri de protejare a noilor nascuti

O pipa regala. Tenta(n)t, John? :)

O statuie gigantica de tip voodoo :)

O coroana regala din Nigeria, gigantica, din mii de margele colorate

Tocmai cand ne dadeam seama ca cele cinci etaje ale muzeului sunt coplesitoare, si incercam sa prioritizam ce vrem sa vedem, unul din ghizii voluntari ai muzeului a venit la noi si ne-a intrebat daca nu vrem sa ne alaturam unui tur al expozitiei temporare Global Feminisms. Am ajuns sa discutam in cinci despre feminism si arta: Ghida (o profa de liceu originara din Jamaica si crescuta in Brooklyn), colega mea din Maine care studiaza literatura spaniola, colega mea din New Hampshire care studiaza literatura engleza, o artista din Nicaragua care invatase la New York University si acum locuia in New York, si cu mine. Expozitia e dedicata exclusiv artei feministe realizate din 1990 incoace si e remarcabila. Ca e feminista sau nu, nici artistele care au opere expuse nu au cazut de acord. Cert e ca pune intr-o lumina cu totul noua feminitatea, identitatea, sexualitatea, si politica. Iata cam ce mi-a atras atentia.

"Static Drift", de Ingrid Mwangi - o artista din Kenya care locuieste in Germania si care, pornind de la confuzia de identitate pe care o traieste, a realizat o instalatie (direct pe propria piele), prin stencil si expunere la soare :), care interogheaza o multime de idei (opresiune, colonialism, identitate, perceptia celuilalt, samd) - photo: Galerie Anne de Villepoix, Paris
"Looking for a Husban with E.U. Passport", de Tanja Ostojic - un proiect interactiv web, inceput de Tanja, o artista din fosta Iugoslavie, prin care a expus aceasta poza si acest mesaj pe net, si a corespondat cu peste 500 de barbati dornici sa o ia de nevasta si sa o ajute sa scape de viata in fosta Iugoslavie; in muzeu existau, pe un perete gigantic, reproduceri ale corespondentei avute de Tanja cu doritorii; in final chiar s-a casatorit cu un artist german, dar tot nu a reusit sa isi castige libertatea de calatorie

Mi-au mai placut si altele... din pacate nu reusesc sa gasesc poze pentru ele... Era la un moment dat un exponat de arta video... 21 de minute intitulate "Love" in care un colaj din secvente din o suta si ceva de filme celebre ilustreaza inceputul si sfarsitul unei relatii (scene din Pe aripile vantului, Saturday Night Fever, Casablanca, Tootsie - intr-un carusel nebun de imagini si sunete).
Am trisat si am facut o poza inauntru! Cativa vizitatori priveau "Love"; pe fundal "Bind", de Ryoko Suzuki o serie de fotografii care vorbesc despre tacerea la care sunt reduse femeile in multe societati (benzile rosii sunt intestine de porc)

De asemenea am retinut un performance (inregistrat) facut de o artista canadiana, Rebecca Belmore, in care Rebecca, imbracata intr-o uriasa rochie roz, sta lipita de zidul unei cladiri, bate cuie in cate o bucatica din rochie, dupa care smulge respectiva bucatica de material si o lasa atarnand in cladire; totul se intampla in Vancouver, unde in ultimii ani 50 de femei au disparut (probabil victime ale diverselor tipuri de violenta) si politia nu se oboseste sa le dea de urma. Si multe, multe altele.

Piesa de rezistenta a colectiei se cheama The Dinner Party, realizata de Judy Chicago, in colaborare cu 400 de alti artisti. In esenta, Judy vorbeste despre miile de femei care nu au fost niciodata chemate la masa istoriei, din Antichitate si pana in ziua de azi. Vizitatorii sunt invitati sa se plimbe printr-o instalatie gigantica, o masa triunghiulara la care sunt asezate, in ordine cronologica, 39 de tacamuri (fiecare o lucrare diferita de broderie cu ceramica) pentru 39 de femei ce ar fi trebuit sa stea la masa istoriei (de la regina Hatshepsut la Georgia O'Keefee si Virgina Woolf); aici gasiti toate cele 39 de nume si simboluri sculptate pe tacamurile lor. Pe podeaua din mijlocul mesei sunt inscriptionate numele altor 1000 de femei care ar fi putut face istorie... si totusi au ramas doar nume studiate in mediile academice. Pe site-ul muzeului, vizitatorii pot propune adaugarea altor nume.

Banchetul...

Tacamurile...

Heritage Floor (Photos: Bklyn Museum)

Mi-am incheiat ziua plimbandu-ma prin Park Slope, in miros de flori de cires, inconjurata de pravalii italiene, casute de artisti si cafenele de cartier. Dovezi vizuale:

Banner pentru biblioteca publica a Brooklyn-ului; foarte fain realizat

Casute

Casute din nou
Masinuta (targ de haine pe fundal)
Casute cu cires
Cires (mare cires)
Cafenea de cartier
Casutele strike back!
Pravalii
Biblioteca sa traiasca!
Community garden (un fenomen fff tare in New York)
Pizza for an army? Berea era a mea, ca numai eu aveam 21 de ani!

Citeste mai departe...

Muzical extrem

Beautiful, beautiful, beautiful... am vazut in seara asta Spring Awakening, un musical bazat pe o veche piesa a germanului Frank Wedekind, interzisa timp de aproape 100 de ani in Europa... Asa cum bine sugereaza si titlul, piesa este despre varsta marilor descoperiri... despre treziri de tot felul, in sfera sexualitatii si a individualitatii in general; sinuciderea, persecutia, dogmatismul, violenta domestica, homosexualitatea, academismul, iubirea sunt alte teme ale piesei, puse in valoare de cativa actori fascinanti si de o muzica de exceptie (Duncan Sheik e compozitor). Ce mi-a placut mai cu seama la Spring Awakening [***] a fost ca mi-am dat seama de ce musical-urile sunt creatii artistice de valoare...

V-am spus ca le consideram frivolitati teatrale. Pana la urma mi-am dat seama ca teatrul in sine e o arta a artificialului, a mastilor si costumelor, a tonurilor exagerate si a glam-ului. In teatru declami, nu vorbesti. Teatrul nu e film... teatrul nu e simulacru de realitate. Iar musical-ul impinge toate aceste impresii din teatrul clasic la extrem, devenind astfel un fel de teatralitate in esenta ei.

Spring Awakening e o piesa trista... e un musical trist, caci exista si asa ceva. Exista la un moment dat o scena de inmormantare, o scena in care o adolescenta vorbeste de felul in care este sistematic violata si batuta de tatal ei, si o alta in care o tanara moare in urma unui avort la care a fost impinsa de proprii parinti. Benjamin la un moment dat a plans... si pe buna dreptate.

As vrea sa iau cu mine teatrele de pe Broadway si sa le import in Romania... cu microfoane si decor, cu public si actori. Si cu muzicaaa... :)

Citeste mai departe...

German Verism

Ieri am fost la MET (Metropolitan Museum of Art) sa vad o expozitie de portrete germane din anii 20. Expresionism german (numit, de fapt, verism). Intitulata "Glitter and Doom: German Portraits from the 1920s", expozitia reda vizual intreaga problematica sociala a republicii de la Weimar: prostituate si artisti, declin economic, vaduve de razboi, saloane, cocaina, nazismul in plina ascensiune. Cataclismul politic declansat de primul razboi mondial a fost in mod suprinzator contrabalansat de una dintre cele mai prolifice infloriri ale artelor pe care a cunoscut-o vreodata Europa. Arte insa departe de ceea ce in mod academic si conventional constituie "frumosul".

Max Beckmann, George Grosz, Rudolf Schlichter, dar mai ales Otto Dix. Portretul Anitei Berber e una din imaginele acelea care te pot haitui zile intregi...

Ma intrebam daca putem concepe o forma de arta care sa redea tensiunea sociala a vietii contemporane, si sa o faca intr-un fel cu totul nou, in forme de arte si contururi si culori nicicand incercate. Chiar daca ar exista, probabil nu ar reusi sa devina "trend" oricum... Postmodernitate, sa-mi traiesti!

The Dancer Anita Berber, by Otto Dix

German Painting verism Otto Dix Anita Berber painting

Citeste mai departe...

La terapeutul cel rau

"David Lynch e fiinta rationala" e contradictie in termeni. Am vazut aseara ultimul lui film, proaspat venit pe marile ecrane la Independent Film Center in NY. Filmul pare ca sintetizeaza mai multe vechi obsesii a la Lynch, e foarte violent (daca imaginea explicita a unei surubelnite rasucite in stomacul cuiva vi se pare offensive, mai bine alegeti o comedie romantica pentru sambata seara), foarte secvential si sincopat. Vorba lui Evgeny, e bine sa il vezi in perioade de privare de somn. Pentru ca propriile cosmaruri se amesteca cu visele cele mai negre ale lui Lynch, din cand in cand adormi (filmul dureaza 3 ore), nu intelegi absolut nimic, esti trezit de tipete sau fete insangerate care te asalteaza din ecran, de o familie de oameni cu capete de iepuri, si de figura angelica a Laurei Dern...

Inland Empire e ca o vizita la terapeutul cel rau... dar experienta poate merita. Daca il vezi de 9 ori la IFC, a 10-a oara directorii cinema-ului vin sa te felicite personal pentru experimentul psihologic si de solicitudine proaspat incercat. :) Si sa iti ofere inca o vizionare gratuita!

David Lynch Inland Empire movies

Citeste mai departe...

La conditional trecut

Zilele trecute am vazut Before Sunrise si Before Sunset. Recomandate de Clara, de ub Alex, de Alex si de mai multi prieteni, cele doua filme sunt intr-adevar remarcabile. Doi tineri (Ethan Hawke si Julie Delpy), el american, ea frantuzoaica, se cunosc in 1995 in timpul unei calatorii cu trenul prin Europa. Asa incepe rasaritul. Timp de 24 de ore colinda strazile Vienei, vorbesc despre oameni si viata, despre ambitii, ticuri, obsesii, detalii. Rad si se indragostesc. Dupa 24 de ore fiecare isi vede de drum, si 24 de ore magice, care nu ca le-ar fi putut schimba vietile, dar ar fi putut sa schimbe miscarile stelelor la un moment dat, se termina. Cei doi se reintalnesc intamplator peste 10 ani, in Paris, in Before Sunset - un film filmat cu exact aceiasi protagonisti, dupa fix 10 ani de la turnarea lui Before Sunrise, dintr-o singura bucata de pelicula! Jesse si Celine se regasesc, si vorbesc din nou despre aceleasi nimicuri, aceleasi pasiuni, aceleasi dureri si mici obsesii. Finalul ne lasa sa credem ca cele 24 de ore nu au fost ratate... decat poate cu 10 ani.

Initial, filmul m-a impresionat nu prin intreaga filosofie a sanselor ratate la care te indeamna sa te gandesti. Am fost impresionata de faptul ca Jesse si Celine nu mai poarta geci de piele si ghiozdane, ci sacouri si posete. Au maini mai alungite si mai osoase, au riduri fine in jurul ochilor si gurii. Ochii le sunt la fel de veseli, insa nu mai au 20 de ani. Acest "a nu mai avea 20 de ani" si totusi a fi la fel de tinar m-a tulburat destul de tare.

Ulterior, am vorbit pe skype cu un baiat pe care l-am cunoscut in urma cu cativa ani in Bulgaria... si care la vremea respectiva mi-a fost drag... si totusi nu a fost sa fie. Acum nu mai e student, ci om al muncii, are firma si e aproape logodit. Poate imi citeste blogul :) Invariabil m-am intrebat "ce-ar fi fost daca" si de acolo pana la un intreg carusel al lui "ce-ar fi fost daca" a mai fost doar un pas. Categoric, Before Sunrise si Before Sunset starnesc dileme.

before sunrise before sunset love what if

Citeste mai departe...

Broadway Magic

La numai 35 de ani, dupa ce a vazut prima reprezentatie a piesei pe care tocmai o crease, Jonathan Larson a murit. Muzica si versurile scrise de el, insa, au dat nastere unui fenomen artistic: Rent, muzicalul creator de dependenta. De 11 ani Rent se joaca de opt ori pe saptamana pe Broadway cu sala plina. Acum Rent are film, podcasturi, tricouri, si o frenezie generala care il inconjoara. La vremea lui, a fost un fenomen tulburator al industriei creative new yorkeze. Un muzical fara glam, un muzical despre dependenta de droguri, despre HIV-SIDA, despre evacuari, despre lipsa de adapost, despre artisti ratati (sau doar in cautarea piesei unicei, salvatoarei piese), despre drag queens, despre boema si Greenwich Village, si viata in Alphabet City.

Ca europeni nu suntem obisnuiti cu muzicalurile. Ni se par fie frivole, fie melodramatice, fie pur si simplu arta pentru mase. Desi sunt convinsa ca au cate un pic din toate aceste ingrediente, Rent m-a convins ca un muzical poate fi fascinant. Pentru 3 ore, nu m-am uitat deloc la ceas, ci pur si simplu am ramas fascinata de poveste, de drama tinerilor din New York. Actorii au fost superbi, puternici in fiecare minut al reprezentatiei... au cantat, au dansat, au plans, ne-au facut si pe noi sa plangem. Ma voi mai duce la Bway shows... desi am inteles ca Rent este cel mai bun muzical pe care l-a dat Broadway-ul in ultimii 20 de ani. Oricum, culture lust continua :)

Citeste mai departe...

De stanga

Ma intreb cat va mai dura pana societatea romaneasca sa isi vindece niste rani vechi... rani care asimileaza stanga politica cu regimurile totalitare opresive, mai precis cu infamul comunist romanesc. Nu as merge atat de departe pe cat o face Dragos Bucurenci atunci cand incearca sa distinga intre comunism in general (pe care il vede ca fiind bun) si regimul comunism din Romania (pe care il vede ca fiind rau). Pe de o parte, nu as vrea sa fac asta pentru ca nu vreau sa transform acest post intr-o discutie searbada de stiinta politica cu privire la ce e comunismul autentic. Pe de alta parte, pentru ca nu cred ca trebuie pus semnul egal intre comunism si stanga.

Tot ce vreau sa spun este ca sunt suficient de multi romani care cred in dreptate sociala, in drepturile omului, in echitate si egalitate (macar de sanse), in protectia mediului, in voluntariat, in eradicarea saraciei, in dezvoltare, si alte micute concepte si ideologii cu iz destul de stangist. Multi romani vor in continuare protectie sociala, pensii, orfelinate, si alte interferente ale statului in buzunarul lor. Daca ar sti ce-s alea, multi romani ar sustine entuziast Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului. Multi romani sunt de stanga. Si totusi refuza sa recunoasca asta. Se tem sa nu isi atraga blamul public, sa nu fie asimilati unor "comunisti nenorociti". Si mie personal mi-a fost destul de greu sa recunosc faptul ca trag destul de puternic inspre partea mai dinspre stanga a continuum-ului - contestat de unii - SD. Tocmai pentru ca veneam dintr-un context ca cel romanesc, cu o educatie ca cea primita in celebra Facultate de Stiinte Politice, Universitatea Bucuresti, avanpostul al mai de sus al libertarianismului si realismului in relatii internationale, precum si al altor "isme" de dreapta.

Dupa experienta traita in State, dupa munca mea de la ONU si de la CICC, dupa cateva luni traite in fieful stangismului american (numit, ironic pentru unii romani, liberalism) - proudly yours, New York City - , dupa filme precum Motorcycle Diaries, chiar recentul (si premiatul la Sundance) scurt-metraj romanesc Lampa cu caciula (PS: inca poate fi vazut pe site-ul Sundance), lucrurile pot fi privite dintr-o alta lumina. Dintr-o lumina mai putin fragmentata de diversi vechi si romanesti demoni.

Citeste mai departe...

Losing it

Azi am revazut Fightclub. Nu mai e un secret pentru nimeni ca filmul e excelent, ca actorii sunt superbi (mi se pare ca Brad Pitt joaca rolul vietii lui in Fightclub), ca montajul e de mare clasa, iar scenariul e demential prin complexitate, si in acelasi timp prin claritate. Fightclub m-a pus de data asta pe ganduri din alte motive. Cati din noi au curajul sa isi construiasca macar a 10-a parte dintr-un Tyler Durden? Cati din noi au curajul sa isi lase pentru cateva minute macar vietile asezate, cuminti, rationale si ordonate la o parte, si sa se lase purtati pe aripile inconstientului nu numai cu gandul, dar chiar cu fapta? Razvan, pe cat il stiu eu de rational si control freak (poate e prea dur "control freak", dar nu am gasit o varianta mai soft), spunea ca ii place sa faca bungee jumping pentru a-si lasa inconstientul sa zburde si sa preia pentru cateva minute fraiele.

Mi-ar placea sa vad oamenii abandonandu-si mai des cumintenia. Spre exemplu, sa-si pocneasca seful enervant fix in fata si sa isi dea apoi demisia. Sau sa isi tranteasca de perete colegul de birou, intre doua rapoarte candva, si sa il sarute pasional. Sau sa alerge de fericire pe strada, pe Magheru sau pe orice alt mare bulevard. Sa isi vanda toata mobila din casa, sa isi ia o vacanta de doua luni, si sa se plimbe pana in Siberia. Sa se duca singuri intr-un club si sa agate necunoscuti. Sa se rada in cap si sa apara la serviciu la patru ace si tunsa zero (in cazul unei doamne). Sa intre intr-un cazino si sa isi joace banii pe o luna. Si tot asa. Mie personal mi-e greu sa ma vad facand astfel de gesturi. Mi-e greu sa imi las inconstientul sa ma domine. Poate o sa incep cu sporturile extreme. Poate cu un backpacking usor mai neconventional. Ma mai gandesc...

Citeste mai departe...

Parfum neparfumat

Dupa un festin cu soy chicken si ciuperci la Red Bamboo, un local vegetarian foarte sic de pe West 4th Street, am fost la Angelika Film Center sa vad Perfume - The Story of a Murderer, dupa romanul lui Patrick Sueskind. Filmul nu mi-a placut, cu exceptia scenelor usor scabroase, care macar au reusit sa imi transmita un scurt fior prin vene. Totusi, Ben Whishaw, cel care il interpreteaza pe senzorialul Grenouille, e foarte convingator, iar Dustin Hoffman isi face treaba excelent si cu mult umor in rolul parfumierului ratat Baldini. Cum de altfel era si de asteptat, regizorul nu reuseste sa faca imaginile sa devina purtatori de cuvant ai lumii olfactive ce constituie substanta romanului lui Sueskind, astfel incat inlocuieste inovatia cu o voce narativa plictisitoare si insistenta, dar macar simpatica prin prisma accentului de mosnegel britanic. Filmul m-a obosit nepermis de mult, astfel incat micutul meu dezmat de vineri seara va fi amanat pentru seri mai calde. Sunt -13 grade afara.

Revenind, totusi nu imi dau seama cum ai putea ecraniza un roman ca Parfumul... Cum sa ecranizezi un caleidoscop fantastic de imagini si explozii ale simturilor? Cum sa ecranizezi bunaoara nuvelele lui Cartarescu? REM sau Arhitectul? Cred ca de la un punct incolo, atunci cand fantezia depaseste orice hotar al palpabilului si ridicolului, e mai bine sa ramana acolo, cuibarita caldut si bine in inconstient, in stadiul de fantezie efervescenta, numai buna sa invioreze trip-uri si alte viziuni colorate. Fara sa capete contururi, si doar in cel mai rau caz litere si note muzicale.

Citeste mai departe...

Dialogul darama (bariere!)

Am vazut aseara Brokeback Mountain - cu intarziere mare fata de premiera si controverse, stiu. Pentru prima data mi-a parut bine ca o creatie artistica este tezista. Poate nu se vrea a fi astfel, Ang Lee (regizorul) gandindu-se probabil exclusiv la transpunerea pe pelicula a povestii lui Annie Proulx, dar filmul e clar un manifest pentru toleranta si pentru diversitate. Multi comenteaza asupra neajunsurilor artistice ale filmului; ca personajele nu sunt suficient conturate, ca actiunea e abia schitata, ca intreaga productie e prea cuminte. Putin conteaza toate astea.

Pe scurt, o poveste de dragoste intre doi barbati, mai mult decat atat, doi cowboy americani, deci teoretic intruchipari ale masculinitatii americane de preerie. Cei doi petrec in tinerete o vara impreuna, muncind undeva in muntii idilici din Wyoming la pazit de oi. Incet prietenia lor se transforma intr-o poveste de dragoste, dragoste ce va dainui, zbuciumata si sufocata (de prejudecatilor protagonistilor, de prejudecatile societatii, de mersul vietii) timp de 20 de ani. Moto-ul "dragostea e o forta a naturii" se potriveste perfect lui Brokeback Mountain.

Filmul e - dupa parerea mea - foarte bine realizat, curat, puternic, cu o muzica superba, cu personaje asemenea unor rani vii, tacute si suferinde, dar foarte articulat realizate. Ce e mai important este ca reuseste sa arate ca iubirea e la fel de naturala si de curata, indiferent daca se petrece intr-un cuplu homosexual sau intr-unul heterosexual. Face lucrul asta cu multa delicatate si sunt curioasa daca ar exista vreun om care sa poata parasi sala de cinema fara cel putin cateva prejudecati spulberate. Am zis ca doar incredibil de prost sau foarte nesigur pe propria sexualitate sa fii, si sa poti face misto de Brokeback Mountain sau sa poti sa pleci din sala de cinema injurandu-i in continuare pe cei altfel decat tine.

Si totusi citeam pe internet ca romanii au avut exact acest comportament porcin in salile de cinema, la premiera filmului. Si mi-am amintit atunci de rezultatele studiului ORICUM & British Council. Care sa fie problema? Lipsa de educatie? Anacronismul? Cei mai inversunati dusmani ai homosexualitatii i-am gasit in randul liceenilor si studentilor scoliti, din marile orase ale Romaniei. Ce sa te mai astepti atunci de la cei 49% din romani care traiesc in mediul rural?

M-am intrebat ce trebuie facut. Discutie, discutie si iarasi discutie. Dezbatere publica. Tin minte ca dna Tatu a avut o serie de emisiuni in care discuta problematica homosexualitatii. Probabil majoritatea covarsitoare a romanilor aveau tendinta sa schimbe canalul. Si totusi mi-am convins familia sa priveasca emisiunile pana la capat. Am avut atunci o lunga discutie cu mama, in care am reusit sa o fac sa renunte la cateva prejudecati, ba mai mult decat atat, sa discute si cu colegii ei de serviciu si sa incearca sa ii lumineze oarecum si pe ei. A fost un progres. Oamenii se tem de ceea ce nu cunosc. Discutii publice mature si lucide, cu homosexuali si heteresexuali totodata, cu psihologi si doctori, cu intelectuali si formatori de opinie, samd. Cred ca a venit vremea ca societatea romaneasca sa-si vindece cateva din paraliziile de mentalitate. Now!

Citeste mai departe...

Movie marathon

In ultima vreme am fost o movie freak. Am descoperit Netflix, un serviciu online de inchiriere de filme. Comanzi DVD-ul online, a doua zi iti soseste prin posta, te uiti la el, il pui inapoi in exact acelasi plic si il lasi in orice custie postala; de indata ce ajunge inapoi la ei, iti trimit altul, si tot asa. 10$/ month. Nice, nu? Si baza lor de date e enoooorma. Anyway, in patru zile am vazut patru filme, unul mai recomandabil decat altul.

1. Y Tu Mama Tambien de Alfonso Cuaron. Un road-trip prin pustiurile Mexicului, in care doi adolescenti isi descopera/ distrug prietenia alaturi de frumoasa Luisa, o femeie superba care ascunde un secret extrem de dureros. Filmul e amuzant, plin de slang, plin de sotii bine orchestrate si te poarta cu zambetul pe buze pe aripile povestii. Ultima parte a filmului se petrece pe o plaja pustie, numita Heaven's Mouth, unde numai albastrul marii e mai seducator decat intreaga poveste dintre cei trei. Sfarsitul contrasteaza total cu intregul idilism al filmului, e zdruncinator si amar si mie cel putin mi-a smuls vreo doua lacrimi. Dar merita!

2. City of God (Cidade de Deus) de Fernando Meirelles si Katia Lund. Un alt film latin de referinta, de data aceasta petrecut in suburbiile mizere ale Braziliei. Este practic povestea nasterii si decaderii bandelor locale de traficanti de coca, marijuana si alte droguri, dar in acelasi timp vocea naratorului - singurul inocent dintr-o intreaga lume de pe care parca orice zeu si-a luat mana -, un adolescent care vrea sa devina jurnalist, o transforma intr-o poveste despre maturizare si descoperire de sine. Filmul mi s-a parut foarte dur, pe alocuri extrem de apasator, si totusi il recomand fara ezitare.

3. Stranger Than Paradise de Jim Jarmusch. Scolit la Columbia si NYU, Jarmusch e un maestru al filmului independent, iar "Stranger Than Paradise" e combinatia perfecta intre ingenuitate, proto-indie happening, road-trip (stiu, am avut o obsesie pentru asa ceva), psihologie si umor. Palariile pretinsilor gangsteri (de fapt, cartofori care isi pierd banii la dog races) sunt adorabile, pelicula alb negru la fel, iar accentul verisoarei din Ungaria nu poate decat sa te faca nostalgic. Din New York in Cleveland si-n Florida, sfarsesti la final intr-un avion catre Europa. Frumos, nu?

4. The Pillow Book de Peter Greenaway. Unul dintre cele mai senzuale filme pe care le-am vazut vreodata, o combinatie demonica intre caligrafie, civilizatie chineza si japoneza, poezie, razbunare si amor. Pe scurt, ritualul din copilarie prin care tatal micutei Nagiko ii picta o binecuvantare pe chip devine o obsesie pentru Nagiko ajunsa la maturitate, pentru care orice relatie sexuala este dusa la indeplinire doar prin pictarea trupului barbatului iubit cu insemne asiatice. Intregul ritual este impins la paroxism in relatia cu europeanul Jerome - Ewan McGregor -, scenele de iubire dintre cei doi fiind prezentate intr-o curgere superba, cadru in cadru, cu poezie frantuzeasca pe fundal si minimalism asiatic ca decor. Deznodamantul, fireste trist, e poezie pura, obsesiva si obsedanta.

Si rugaminte mare pentru utilizatorii de DC din Romania. Cine imi face si mie rost de Volver al lui Almodovar? Ofer recompensa tentanta!

Citeste mai departe...

I got tagged!

Infamii au auzit ca sunt in focul examenelor finale, asa ca s-au gandit sa imi dea de lucru. Coco si Alex au dat fara mila in mine cu o leapsa pe carti. Ceea ce pe de alta parte ma bucura, caci de cativa ani m-am scufundat in diafana mlastina a relatiilor internationale, ceea ce m-a facut sa citesc tot mai rar carti pentru sufletul meu. Asa ca ma entuziasmez proactiv cand citesc lepsele/ lepsile altora, nu de alta, dar ca sa mai am ce pune acolo pe lista de "must do". So, without furder ado, here it goes.

"Aprilie spulberat", de Ismail Kadare. Cartea e scrisa in tuse puternice, violente pe alocuri si practic aduce laolalta mai multe povestiri, legate intre ele de vechea practica a kanun-ului albanez, un fel de justitie a sangelui, primitiva si seducatoare totodata. "Aprilie spulberat" are o aura de vechi, de frumos, de fatalism ori fatalitate, si in general e o lectura frumoasa pentru cei care - cu voie ori fara de voie - s-au cam indepartat de beletristica. Te prinde, te pune pe ganduri, te rascoleste, iti creste temperatura sangelui cu cel putin doua grade, si iti aduce aminte de timpuri vechi. Si cum deformatia profesionala e mare, mi-am amintit de cartea asta din cauza ultimelor mele ganduri legate de reinvierea/ conservarea formelor traditionale de justitie: kris-ul tiganesc, Gachaca in Rwanda, si tot asa.

Lovesc si eu mai departe in Diana, ca poate loveste in mine cu ceva de etica aplicata, de ma doboara si nu ma mai ridic, in Olivia, caci sper intru literatura feminina/ feminista, si in Irina, caci am regasit-o de curand... culmea, not in person, ci tot prin blestematul asta de spatiu blogosferoidal. Regulile aici!

Citeste mai departe...

Ganduri sangeroase

"I care about human rights and all that shit... Now, don't get me wrong. But if I were a serial killer, I'd be Mickey and Mallory Nox". Azi noapte putin mi-a lipsit sa provoc valva in presa americana. "Romanian Student Murders American Roommate in Cold Blood". In loc sa invat, asa cum imi propusesem dupa ce ma despartisem de Andreea, Alina, Radu & co. (Washingtonieni veniti la NY ca turisti sambata, adica atunci cand pur si simplu nu mai ai loc in metrou; bad idea, guys). M-am dus acasa si am terminat vizionarea superproductiei "Natural Born Killers". Un film extrem de dulce, romantic, senzual, si plin de umor. Cam sangeros umorul, ce-i drept, dar parodic si inteligent. Era cam ora 1. Mi-am zis sa ma culc vreo 5 ore, sa ma trezesc de dimineata, si sa ma apuc intr-un final de studiu. Probabil intreaga violenta vizuala la care asistasem m-a facut sa adorm linistita, chicotind impacata la inutilitatea existentei, si visand la clipe mai romantice, la roadtrip-uri si alte dansuri.

Cred ca am dormit vreo 3 ore, pana cand in apartament a intrat una din colegele mele de vietuire, beata moarta, urland ca din gura de sarpe ca nimeni nu o iubeste, plangand si dand cu pumnii in pereti. Ea in general e o fiinta mai zgomotoasa - e vorba de Pascale, pentru cei care au avut onoarea sa imi cunoasca colegele de apartament. Si dupa cum bine stiti, eu nu am un perete la camera. Adica am vreun metru jumate de perete (si ala fals) lipsa. Why? Pentru ca apartamentul sa fie considerat de 3 camere in loc de 4 si sa se plateasca mai putin impozit pentru dansul. Asa ca oricum in general aud si cand cineva bea un pahar cu apa, daramite cand simpatica mea colega vine acasa urland. Ei bine, timp de patru ore, doi vecini de palier au incercat sa o potoleasca, toata lumea susotea in jurul ei si incerca sa o calmeze, ea cand radea, cand plangea, cand spunea (well, urla) ca nimeni nu o iubeste. Timp de patru ore!!!!! Saracii baieti de vizavi incepusera sa ii spuna povesti si sa ii faca declaratii de dragoste, iar ea continua sa urle (a vorbi tare este prea delicat pentru prestatia pe care o facea). Eu ma foiam si ma intorceam pe toate partile, ascultam muzica clasica la IPod, si in general ma gandeam cat sa mai indur inainte sa o ucid pur si simplu. De fapt, mi-ar fi placut sa ii indes sosete ca sa taca. Eventual sa se sufoce si sa crape. Ar fi fost mai frumos.

Slava Cerului ca semestrul urmator pleaca un semestru in Italia. Sa ii cante italienii serenade si sa o seduca in masa, poate incet-incet ii va pieri glasul.

Citeste mai departe...

The New Wave in Romanian Cinema

Ca sa nu ma mai acuzati de lipsa de patriotism si de imperialism departe de patria muma, uite unde am de gand sa ma duc azi! Si imi tarasc dupa mine si prietenii. Inclusiv pe aia americani. Viva la Revolucion! Romani cantonati in NY, uniti-va si veniti sa vedeti good muviez!


The New Wave in Romania Cinema. Tribeca Film Festival, 1-3 Decembrie 2006, Tribeca Cinemas, 54 Varick Street (at Laight Street). Programul aici!

Citeste mai departe...

Borat. Comedia neagra.

Borat e la mare moda in State. Este cool sa astepti cu sufletul la gura Borat - din cate am inteles o comedie destul de trasnita despre un tip din Kazakhstan. Poante de tot felul, accentul rusesc exersat din plin, grosolanii amuzante, un fel de comedie alternativa foarte la moda printre hippsterii americani. In prima saptamana de la lansare Borat a incasat 27 de milioane de lire. Diverse filmulete cu Borat gasiti pe Youtube. Trailerul aici!

Problema este ca "Borat" nu a fost filmat in Kazakhstan, ci in Romania, anume in satucul numit Glod. Conform unui articol aparut azi in Daily Mail si preluat intens de ziarele din State, taranii romani care au filmat pentru "Borat" habar nu au avut pentru ce filmeaza; au fost pacaliti ca filmul este un documentar despre greutatile vietii la tara in Romania, si au fost platiti pentru eforturile lor cu 3 lire (britanice)/ locuitor. Acum sunt nemultumiti caci imaginea lor in film este cea a unei comunitati de inapoiati, alcatuita in cea mai mare parte din violatori, prostituate si alti declasati. Amaratii locuitori ai satului Glod se simt umiliti si - as zice eu - pe buna dreptate. Cea mai graitoare marturie este, cred, cea a lui nea Tudorache (as quoted in Daily Mail):

"Mr Tudorache, a deeply religious grandfather who lost his arm in an accident, was one of those who feels most humiliated. For one scene, a rubber sex toy in the shape of a fist was attached to the stump of his missing arm - but he had no idea what it was.

Only when The Mail on Sunday visited him did he find out. He said he was ashamed, confessing that he only agreed to be filmed because he hoped to top up his £70-a-month salary - although in the end he was paid just £3.

He invited us into his humble home and brought out the best food and drink his family had. Visibly disturbed, he said shakily: 'Someone from the council said these Americans need a man with no arm for some scenes. I said yes but I never imagined the whole country, or even the whole world, will see me in the cinemas ridiculed in this way. This is disgusting."

In prezent, satenii se pregatesc sa intenteze proces producatorilor filmului.

Citeste mai departe...

Arta moderna

Duminica trecuta am fost cu Sneji la MOMA. In ciuda protestelor mai mult sau mai putin sonore ale multor personagii la care tin, imi place arta moderna. MUMOK din Viena mi s-a parut fascinant in primul rand prin arhitectura si in al doilea rand imi ramane drag prin faptul ca a fost primul muzeu occidental (deci ingenios, organizat, suprinzator, viu) pe care l-am vizitat.

MOMA asadar nu m-a mai suprins prin profesionalism - desi scoala moderna de a pune pe picioare muzee foarte profi e la ea acasa la MOMA, ci prin anume exponate specifice care mi-au ramas in minte si care ma bantuie de o saptamana incoace. Vitrina cu micute instalatii dadaiste, eclectice si noir, mi-a ramas foarte clar intiparita in minte. Joseph Cornell este un artist american care se pare ca a facut cariera in assemblage, iar la MOMA are expusa o papusa superba, de portelan, cu ochi aposi si naivi, cu buze mici si rosii, captiva in spatele unui labirint de gratii - de fapt, crengi de copac incarligate care par casante si solide in acelasi timp. In fata respectivei cutii am avut senzatia ca stau pe banca acuzatilor la un proces al intregii omeniri impotriva mea. Desi nici pe departe la fel de expresiva ca atunci cand te priveste fata in fata, iat-o pe Bebe Marie.
A doua micuta obsesie este intretinuta de sculpturile lui Giacometti. E incredibil cum acest artist reuseste sa aduca bucatele mici de material laolalta si sa modeleze siluete, subtiate si despuiate de orice element parazitar, ramase acolo pe soclu in esenta lor cea mai intima, transmitandu-i emotii pure si nimic altceva in plus. O data ce ai vazut una singura din sculpturile lui Giacometti e imposibil sa nu te treaca fiorii oricand te gandesti la ele, sa nu simti o durere in stomac si un usor tremur in degete. De cele mai multe ori suferinta construita si deconstruita, sculpturile lui Giacometti de la MOMA sunt o bijuteria pentru cunoscatori. Cei de la muzeu au realizat si un proiect online foarte fain despre Giacometti si operele lui.

Needless to say ca Brancusi e la loc de cinste in State, avand o jumatate de sala de muzeu plina cu sculpturile lui si fiind aproape la fel de fotografiat ca Picasso. Probabil prea autohton pentru a ma suprinde, Brancusi ramane de referinta. Si cum in MOMA poti face poze, iata doua - relativ nereusite, dar landmarkuri nonetheless, facute de Sneji.

Citeste mai departe...