E Ziua Recunostintei in State. Esential, ceva asemanator reuniunilor de familie traditionale de la la noi de acasa: Paste, Craciun, ziua lui mama, ziua lui tata, etc, etc. Primisem 4 invitatii de la 4 familii americane diferite, de a sarbatori impreuna Ziua Recunostintei. Un fel de gest de prietenie aratat catre studentul strain, departe de familia lui, aflat pe meleaguri straine intr-un moment atat de family-oriented. Avem vacanta, caminul meu este cam pustiu, caci toata lumea a plecat pe acasa, ca sa sarbatoreasca, sa se adune in jurul mesei, sa manance curcan si alte bunataturi traditionale.
Am refuzat toate cele patru invitatii. Motivul principal nu este acela ca am devenit vegetariana de vreo 3 saptamani, desi si asta e un incentive in minus in calea savuratului mesei de Thanksgiving. Dar nu vreau sa ma integrez in familii straine. Nu stiu de ce... M-as simti stinghera. Mi s-ar face un dor cumplit de ai mei si nu m-as bucura de loc de intreaga seara. Mi-e dor de familia mea, de mesele din familia mea, de glumele noastre "de familie". Si nu vreau sa fiu "adoptata" de vreo familie straina, as nice and friendly as they may be.
Vroiam sa ma izolez in casa si sa reusesc intr-un final sa mai recuperez din tonele de chestii pe care le am de citit pentru scoala si pentru lucrarile de final de semestru. Intr-un final, la insistentele Boryanei, o sa ma duc sa petrec un Thanksgiving mai studentesc, cu cativa prieteni, in caminul unuia dintre ei. Mancare traditionala, dar departe de orice emotii de tip "familie traditionala". Sper! Cred ca imi va fi mai bine asa. In fond, in mai putin de o luna, vorba cantecului, "I'll be home for Christmas".
Thursday, November 23, 2006
De Thanksgiving
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
http://rpc.technorati.com/rpc/ping
6 comments:
Salut initiativa ta de a deveni vegan. Eu o ard numai pe peste (deci as mai avea de renuntat la asta), totusi nu e ceva impus, I just felt the need to drop da meat!
Cat despre traditia Thanksgiving, pare sa fie cam aceeasi cu Craciunul nostru, adica pe langa simbolistica recunostintei, respectiv nasterii lui Iisus, ideea de baza e sa bagi in tine, sa bagi pana crapi! :-)))
Se stie ca food brings people together. :) Inclusiv la petreceri unii vin pentru ca se da mancare si bautura. :)
Cat despre o familie... cu toate sictirelile, mancatoriile si relatiile dubioase de dragoste - ura ce se creaza intr-o familie numeroasa (tipic USA), mancarea devine un scop iar iertarea si thanksgiving-ul mult mai usor de realizat cu burtile satisfacute.
maybe i'm just mean. :D
pardon... se dau mancare si bautura. :) Am o scuza: de abia m-am sculat din somn.
Buna! Am revenit! Imi pare rau ca nu o sa-ti pot da o adresa pe care sa vezi blogul meu din simplul motiv ca nu am unul – e mai mult o prejudecata care ma face sa imi doresc sa tin sub control numarul si mai ales identitatea persoanelor care imi vor impatasi experientele si trairile; probabil ca o sa renunt la treaba asta cand o sa ma hotarasc la un moment dat care este mesajul pe care vreau eu sa-l transmit celorlalti.
Totusi, nu de asta ti-am scris, ci pentru ca eu insami intr-un moment confuz al vietii, am intrat pe blogul tau – asa cum imi propusesem sa fac – si am regasit in ultimele doua posturi niste emotii foarte familiare, despre care, din pacate sau din fericire, pot sa vordesc cu detasarea omului care has been there, has done that, dar pe care sunt singura ca le-as retrai la fel de intens daca as repeata experienta – desi sper nu le-as mai lasa sa ma afecteze asa de mult. Pe scurt, am trait o perioada foarte plina, frumoasa si challenging a vietii mele la Paris si desi “socul cultural” a fost mult atenuat in cazul meu fiindca eram totusi in spatiul familiar al Europei si in plus impreuna cu cel cu care intre timp m-am casatorit, am trait niste sentimente foarte ciudate si foarte putenice.
Trebuie sa recunosc ca cel mai frica, mai ales atunci atunci cand m-am suit in avion stiind ca plec pe bune, ca, dintr-un motiv saul altul, nu o sa ma mai pot intoarce in Romania, la familia si prietenii mei. Sincer, nici pana in acest moment, desi sunt intoarsa si deja bine ancorata in realitatea romanesca, nu stiu ce a fost cu treaba asta – mai ales ca mi-am dorit sa plec la Paris asa cum nu mi-am mai dorit altceva pe lumea asta (nici macar sa ma marit :)). Deci, nu m-am putut abtine sa nu remarc o similitudine cu refuzul tau de a “intra” intr-o familie americana. Evident, asemanarile nu se opresc aici – pot sa-ti spun ca e cat se poate de natural, de asemenea, sa existe o comunitate nelocala stansa in jurul ideii ca populatia locala e intr-un anume fel, in general atributul e nemagulitor; sunt sentimente umane, explicabile sociologic, psihologic si de alte discipline terminate in “ic”.
Totusi, intentia cu care am inceput eu acest mesaj – dar care avea nevoie de introcucerea asta lunguta – era sa-ti spun ca e ok sa te simti asa (inseamna ca te gandesti toate acele lucruri la care aveai senzatia ca nu te gandesti :) ) asta in primul rand, iar in al doilea rand, nu trebuie sa-ti fie teama de nici unul din aceste sentimente, sau invers, daca preferi, sa nu te lasi coplesita de ele pentru ca sunt cea mai mare bariera in fata unor experiente care te-ar putea invata multe sau idei pe care le-ai putea avea. Si, in fond, ce avem noi, cu adevarat al nostru, pe care nimeni nu ni-l poate lua – inafara de noi insine, bineinteles – daca nu curajul de a infrunta orice si de a face ce trebuie facut?
OK, e mai mult decat voiam sa scriu cand am inceput, dar sper ca am reusit sa te incurajez, in masura in care o poate face o persoana care nu ti-e apropiata. Si, bineineteles, daca ai sa simti vreodata nevoia, poti sa ma intrebi orice sau sa ne impartasim experientele “expate” cu bune si rele, cu asemanari si deosebiri, si mai ales cu lectii invatate (anca.moraru@yahoo.com). In rest, cele bune sa se-adune :).
Aoleo, e ceva zilele astea cu vegan
:)
@andreea & cosmin - mai, cu vegan treaba e foarte complicata, si amuzanta pana la idiosincrazii de neimaginat; poate o sa scriu un post numai despre asta cand o sa am timp; vegetarian e altceva; plus ca si eu mai mananc inca peste, dar sper sa renunt si la asta la un moment dat
@penny - da, chiar ai dreptate cu faza asta cu mancarea; e cam antropologic demonstrata, din pacate
@anca - multumesc mult de incurajari; stiu ca multi trec prin astfel de stari; imi place sa vad ca le mai si depasesc cu succes; nu imi pare rau ca uneori traiesc emotii puternice, pentru ca asta pana la urma face parte din intelegerea a ceea ce mi se intampla zi de zi, aici, in noua mea viata
Post a Comment