Evadare din lumea reala

Tacerea cea mai tacuta (albumul complet la sfarsit de post)

In cateva zile extraordinare, am vizitat Norvegia. De fapt, am pornit cu Alex din Kiruna (un orasel extrem de trist, undeva dincolo de Cercul Polar, arid si provincial) spre un taram desprins din povesti: insulele Lofoten, in Norvegia.[***]

Am calatorit de la Kiruna la Narvik (un fel de omolog norvegian al Kirunei, insa mult mai dezvoltat) cu un tren care circula pe deasupra unor fiorduri cu apa mai albastra decat orice albastru imaginabil. Cu fusul orar am stat destul de de prost – ma trezeam zilnic pe la 4, bineinteles si pentru ca nu exista nici geana de intuneric, ci numai zi polara, inclusiv cu soarele rasarind la miezul noptii – astfel incat de la Kiruna la Svolvaer (centrul comercial al Lofoten-ului) mai mult am dormit intr-un speed boat care a gonit printre insulite si fiorduri. Incet, incepeam sa ma desprind de realitate. Culorile deveneau usor suprareale in lumina soarelui care nu apune niciodata (fotografiile depun marturie), iar linistea care ma inconjura era o liniste pe care nu o mai traisem/ auzisem/ mirosisem vreodata. In Svolvaer am dormit intr-un sjohus, un fel de casa mare in care pescarii isi depozitau odinioara capturile de cod (Lofoten fiind cel mai mare exportator de cod din lume, o indeletnicire care a propulsat de secole economia locala; ca anecdota, pestele uscat pe care il gaseai agatat cu tonele pe un fel de uscatoare gigantice de la marginea drumului este exportat in Italia si Spania ca delicatesa culinara, iar capetele in Nigeria, unde sunt componenta de baza intr-o mancare traditionala vest-africana). Asa cum pozele marturisesc, una bucata sticla de Smirnoff (cumparata la preturi non-prohibitive de pe aeroport din Londra, in Scandinavia orice fel de alcool fiind monopol de stat si ridicol de scump) ne-a fost prietena buna ☺. Desi soarele nu apunea, afara se lasa destul de frig.

In cadrul aceleiasi lungi zi – timpul are alte coordonate intr-un colt de lume total izolat de orice urma de poluare, aglomerare urbana, McDonalds, si zgomot de oras (faci cam 48 de ore cu trenul si cu barca pana in prima capitala europeana) – am inchiriat o masina si ne-am indreptat spre A (e “A” cu un cerculet deasupra, ceea ce se citeste “O” in norvegiana), ultima insula din arhipelag, acolo unde se termina drumul european E10 (oficial declarat – si validat de mine – ca fiind cel mai frumos drum din Europa).

E greu de descries cat de frumos a putut fi drumul. Poate pozele sa spuna cate ceva din ce inseamna sa iti bagi varfurile degetelor de la picioare in Oceanul Atlantic, inconiurat din spate de munti acoperiti de zapada, din lateral de paduri de brad, din fata de cascade de munte, din dreapta de fiorduri, si din stanga de casute de pescari. In A am stat intr-o cabana de pescari, ascultand pescarusii (detestabile fiinte – Hitchock a avut dreptate in “Pasarile”), si plimbandu-ne pe margini de lacuri cu cea mai transparenta, mai adanca si mai divers irizata apa pe care am vazut-o vreodata.

Dupa Trondheim in 2005 nu mai credeam sa ajung vreodata in Norvegia. Daramite dincolo de Trondheim. Nu visam sa ajung dincolo de Cercul Polar, nu visam sa vad ziua fara de sfarsit, nu visam multe. Ma intorc acasa pe jumatate relaxata, pe jumatate infiorata, dar fericita pentru ca am trait un an fabulos.

Click pe imagine pentru intreg albumul!

Basme norvegiene