(Ne)democratica spanzurare

Alex Rosu m-a trezit de dimineata cu un sms prin care imi povestea ca Saddam tocmai a fost spanzurat. Aveam de mult o opinie bine formata cu privire la judecarea, condamnarea si planuita executie a lui Saddam. Acum e timpul sa mi-o exprim.

Cred ca in momentul de fata este clar tuturor ca acest simulacru de justitie este mana administratiei Bush. Ca de altfel si haosul din Iraq. Ceea ce este mai putin clar - si este foarte periculos ca este asa - este faptul ca felul in care a fost administrata dreptatea in cazul de fata creeaza un precedent foarte trist si nebanuit de riscant. Practic, prin deferirea lui Saddam catre o curte domestica de justica, mai mult decat atat, un tribunal "special", toate mecanismele justitiei internationale, care de-abia ce au fost incropite prin mult artizanat si multa vointa politica, au fost serios subminate. Ce autoritate sa mai aiba Curtea Penala Internationala cand suspectii de crime impotriva umanitatii - fie ei si dovediti in ochii opiniei publice - sunt luati de trupele unui tert regim, trimisi in mainile unui sistem judiciar de departe nefunctional, judecati vreo doua luni (adica cam jumate dintr-un proces de divort fara complicatii), si apoi spanzurati?

Un studiu realizat de John Hopkins University arata clar ca standardele democratice ale americanilor au ucis 650000 de irakieni in haosul ce a urmat invaziei din Irak. Adica de 3 ori MAI MULTI decat a ucis dictatura lui Saddam. Si cam toata lumea a priceput asta. Dupa dezastrul general din Iraq, publicul american a inteles ca justitia nu se face cu barda si cu joarda, dupa cum ii trazneste presedintelui sau sfatuitorilor sai. Omenirea se chinuie de ani de zile sa asigure standarde si norme, sa dea previzibilitea si formalism legilor. De la dreptul de intrare in razboi pana la eliminarea pedepsei capitale.

Ce e mai trist este ca, in privinta pedepsei capitale, publicul american mai crede inca, naiv si avid, in paine si circ. Vorbeam cu unul din profii mei care imi spunea ca multimea ("the mob" - pentru care din pacate nu gasesc echivalentul in romana) vrea pedeapsa capitala. America asculta multimea, hence America e democratica. Europa, un cuib al tiraniei elitelor, nu asculta multimea. In Europa, cativa guvernanti au impus un standard umanist "from above" - care cerea, printre altele, abolirea pedepsei capitale - care in timp a ajuns sa fie sustinut si de catre multime.

Screw democracy! Multimea e proasta, e fundamental proasta, si e ok daca ea e convinsa - cu un duh al blandetii mai mult sau mai putin prezent - ca ceea ce gandeste e prost, si ca exista niste standarde universale ale umanitatii, niste drepturi ale omului, niste norme kantiano-iluministe de croire a dreptatii. M-am saturat de relativisme culturale & co. Si, ca sa fie clar si conclusiv, sunt damn proud ca patria morala si intelectuala imi e Europa.

Un trail al executiei lui Saddam in NYTimes.

Citeste mai departe...

Metroul si orasul

Ieri am avut primul soc de cand am revenit in Romania. Soc, epifanie mundana, sau revelatie stiintifica, cum vreti sa-i ziceti. Am calatorit cu metroul. De la Eroilor, pare-mi-se, pana la la Mihai Bravu. Socul nu a fost dat de faptul ca o calatorie cu metroul costa 1 leu, iar in New York 2 dolari, ci de panoramarea metodica si uimita a unui vagon de metrou. Metroul e intruchiparea spiritului citadin par excellence; metroul reda nuantele fine ale personalitatii unui oras, ba chiar nuantele personalitatii colective a locuitorilor lui.

In Bucuresti metroul e linistit si tern. O toropeala balcanica inunda oamenii asezati batraneste pe scaune, fiecare la locul lui. Teoretic, sunt uniti doar de faptul ca folosesc transportul in comun. De fapt, sunt imbracati toti la fel. Blugi capitalisti, prea comuni, evazati si spalaciti pentru a se face remarcati. Pufoaice de munte, in egala masura cuprinzand trupuri de femei si de barbati, de adolescenti si de gospodine obosite. Barele de sustinere ale vagonului sunt taiate dur si unduitor in acelsi timp, usor auster si curat proletcultist. Podeaua e foarte curata si trenul nu face prea mult zgomot. Vagonul e foarte lat, e tihnit si respira un aer banal. Intr-un singur colt sta timid un mulatru, cu blugi un pic mai largi decat media, cu un zambet strengar in coltul gurii, si cu o palarie neasortata cu restul.

In New York metroul e mult mai rapid. Face mult mai mult zgomot. Fiecare din calatori incalca spatiul intim al celorlalti. Nu e loc. Te sufoci si totodata parca respiri un aer proaspat. In statii canta muzicantii, iar oamenii sunt chiar mandri de metroul lor. Unii poarta genti vintage cu harta metroului imprimata pe ambele fete. Metroul e plin de ad-uri colorate, si patrate luminoase. Scaunele nu sunt demarcate pentru posterioarele fiecarui om. Incapem cati putem. The survival of the fittest. O chinezoaica muncita sade cot langa cot alaturi de un tanar corporatist de pe Wallstreet, care tine in mana o cana de carton plina de cafea intr-o mica punga de carton maroniu. Alaturi de el, un negru din Bronx asculta hip-hop la un MP3 player ieftin, iar o freshmenitza de la NYU are IPod-ul bine infipt in urechi, paltonul strans pe talie si cizme italiene retro in picioare. O bunica cu baston sta alaturi de niste oameni dubiosi, cu un miros pronuntat de benzina, imbracati in salopete si pufoaice cu blanita la gat, care transporta niste mari cutii de carton. MTA-ul e eficient si haotic, progresiv si individualizat. Metroul nu doarme niciodata. Are program non-stop, aidoma orasului.

Mi-am amintit de metroul din Washington. Ca si orasul, metroul e elegant si ascuns. Statiile sunt adancite mult in pamant, vagoanele sunt spatioase si pardosite cu un covor moale. Foarte curate si silentioase, ele se opresc din circulatie la miezul noptii. O prietena avea in mana o cafea de la Starbucks. Langa ea, o bunicuta isi ducea nepotica la gradinita. "Grannie, I'm thirsty!" "Sweetie, we have to be patient and wait until we get out of the subway. You are not allowed to drink in the subway" "But... grannie... she has a coffee mug in her hands" "No, no, no... the young lady surely knows the rules. She will not drink her coffee HERE. We are all polite in the subway and take good care of it".

In Boston metroul e foarte curat. E elegant si modern totodata. Strazile coloniale din oras se potrivesc perfect vagoanelor trendy. Statiile sunt personalizate cu expozitii de fotografie sau instrumente muzicale gigantice, ce pot fi actionate de calatori. Metroul e suprinzator, dar mereu sigur. Ca si orasul.

In Berlin metroul era murdar si urban. Zgomotos asemenea unui punker rebel, isi serpuia vagoanele cand prin subteran, cand pe la suprafata, cand in statii arhipopulate, cand in colturi boeme si uitate de turisti. Oamenii erau diversi, dar cu totii aveau cate un un mic accesoriu distinctiv. Cu totii erau berlinezi. Nu o sa il uit niciodata pe japonezul vopsit blond, cu parul taiat in franjuri oblice pe obrazul stang, cu geanta Friday din vinilin, cu skinny jeans bootcut si Conversi rupti in picioare, stand comod picior peste picior si citind o carte de poezii frantuzesti.

Citeste mai departe...

De casa

De doua zile sunt acasa. Acasa in Romania, Bucuresti, cartierul Aviatiei si partial Tineretului. E frumos. Am fost extrem de fericita ca am ajuns acasa, si prima seara mi-am petrecut-o intr-un entuziasm continuu. Eram cu ai mei, eram fericita. Mama imi era mai prietena ca niciodata, am plans un pic cand am revazut-o pe bunica, si nu imi venea sa cred ca sunt acasa. De Alex parca ma despartisem cu o zi in urma. M-am acomodat imediat si nici macar 30 de secunde nu m-am simtit stinghera. Mi-am dat seama ca mi-ar fi ingrozitor de greu sa locuiesc departe de ai mei. Mi-ar fi mult prea dor. Parca mai putin de Romania in sine, cat de oamenii care imi sunt dragi. Stiti, se spune ca pisicile se ataseaza de locuri, si mai putin de oamenii, iar cainii mai mult de oameni (stapani), si mai putin de locuri. Din punctul asta de vedere... hmm... wof/ham! :)

De aceea, trebuie sa ma gandesc serios la cum vreau sa arate viitorul meu. Imi propun sa fac asta in noul an, desi inca mai am ceva studii de terminat, in primul rand semestrul ce mi-a mai ramas la NYU.

Mi-am revazut si prietenii la Xmas Party! Guys, I wanna see the movies & pics, pentru ca e clar ca Gioco Santa trebuie sa ajunga pe Youtube :) Mi-a fost dor de toti si a fost extraordinar sa va revad, m-am simtit la fel de bine in mijlocul vostru ca altadata, si in general intreaga perioada august - decembrie mi s-a parut cumva condensata si prinsa intr-o capsula nu mai mare de un bob de orez. Am vorbit ore intregi cu Alex, si parca nelinistea e un pic mai linistita.

Bucurestiul pare la fel ca alta data, taxiurile sunt mult mai scumpe, luminile urate, drumurile nu mai proaste decat in Manhattan, cateii mei la fel de grasi, si tot asa. Probabil mai am nevoie de cateva zile ca sa imi dau seama de schimbari - in mine, in oras, in voi, in toti ceilalti.

Citeste mai departe...

Mai e putin

Intr-o ora si zece minute vine sa ma ia shuttle-ul si sa ma duca la aeroport. Plec. Adica ma intorc. Sau plec. E ciudat. Sunt foarte obosita, nu am mai dormit de multa vreme. Ieri am avut un examen de 7 ore. Azi noapte am iesit cu niste prieteni intr-un club dubios din Lower East Side, iar azi am alergat dupa ultimele cadouri si comisioane. Nu am dormit deloc. Ma doare capul ingrozitor.

In mai putin de 20 de ore voi fi din nou acasa. Mi-era dor si imi pare bine ca am luat decizia sa vin. Sunt curioasa cum mai arata lumea, cum mai gandeste lumea, cum mai vorbeste lumea. Mi-e dor de Romania, mi-e frica de Romania, si stiu ca o sa imi lipseasca enorm orasul asta mare si putred de boem. Mi-e frica de revederi si in acelasi timp toata fiinta mea isi doreste aceste revederi, aceste redescoperiri. Vorbeam cu Alex mai devreme la telefon si il intrebam cum gaseste Romania. Avea o voce electrizata. Mi-a zis ca ii e greu sa imi dea un raspuns. Mi s-a facut pielea gaina gandindu-ma ca revin si eu acasa, la o casa care poate nu mai e exact la fel, la un Alex care poate nu mai e la fel, si la mine insami care cu siguranta nu mai sunt la fel.

Blog-ul asta m-a ajutat mult. M-a ajutat mult sa prioritizez anumite lucruri care sunt importante pentru mine, m-a ajutat sa nu ma rup de multi prieteni de acasa, m-a ajutat sa imi filtrez sentimentele. Imi pare bine ca l-am inceput. Sper sa scriu in continuare. I might have become a blogger... Hmmm....

Gata. No more melancolie. Dus si pastile si tup in avion. Urati-mi sa vin cu toate bagajele intregi si nevatamate.

Citeste mai departe...

Time's Person of the Year

In Time Magazine a aparut un articol extrem de interesant, numai bun de agatat in rama de catre dependentii de internet, si de studiat in detaliu de catre sociologi/ antropologi/ si alti umanisti. Pe scurt, Time ne declara pe fiecare dintre noi "Time's person of the year". De ce? Pentru ca prin intermediul Internet-ul fiecare din noi conteaza. Ne postam filmele pe YouTube, ne cream retele sociale prin Facebook si MySpace, ne exersam neuronii si ne expunem sufletele pe bloguri, scriem petitii ca sa schimbam lumea, punem la cale proiecte transatlantice, si tot asa.

Autorii vorbesc de o revolutie, de o capturare de catre cetatean a media digitale, ba chiar de crearea a unei noi democratii digitale. "The story about community and collaboration on a scale never seen before" m-a pus pe ganduri. Daca astazi petrec cateva ore bune pe zi in fata calculatorului si daca vorbesc mai des cu Yoz si Razvan decat o fac cu ale mele colege de apartament, oare cum o sa arate viata copilului meu? O sa pot sa influentez soarta lumii cu ajutorul mirificei retele WWW? O sa se dezvolte e-government-ul la o scara nemaivazuta? Ma depersonalizeaza toate astea? Sau pur si simplu ma fac un om mai destept, mai informat, mai conectat decat as fi fost in alte circumstante? Nu o data mi-a fost dat sa descopar mai multe despre oameni din blog-urile lor decat am descoperit din numeroase conversatii face to face. Se ascundeau/ ne ascundeam in spatele ecranului? Mi-e dor de-o conversatie lunga si live, la o cafea, cu oricare din prietenii sau colegii mei, asa cum tin minte ca inainte sa intru in maratonul examenelor am vorbit vrute si nevrute cu K in autocarul dinspre Boston. Dar stiu ca maine dimineata primul lucru pe care-l voi face va fi sa-mi verific mail-ul si blogul si in urmatoarele 20 de minute sa fac un blogroll si abia apoi sa ma conectez la realitate. Ce viata virtuala duc :)

Citeste mai departe...

Movie marathon

In ultima vreme am fost o movie freak. Am descoperit Netflix, un serviciu online de inchiriere de filme. Comanzi DVD-ul online, a doua zi iti soseste prin posta, te uiti la el, il pui inapoi in exact acelasi plic si il lasi in orice custie postala; de indata ce ajunge inapoi la ei, iti trimit altul, si tot asa. 10$/ month. Nice, nu? Si baza lor de date e enoooorma. Anyway, in patru zile am vazut patru filme, unul mai recomandabil decat altul.

1. Y Tu Mama Tambien de Alfonso Cuaron. Un road-trip prin pustiurile Mexicului, in care doi adolescenti isi descopera/ distrug prietenia alaturi de frumoasa Luisa, o femeie superba care ascunde un secret extrem de dureros. Filmul e amuzant, plin de slang, plin de sotii bine orchestrate si te poarta cu zambetul pe buze pe aripile povestii. Ultima parte a filmului se petrece pe o plaja pustie, numita Heaven's Mouth, unde numai albastrul marii e mai seducator decat intreaga poveste dintre cei trei. Sfarsitul contrasteaza total cu intregul idilism al filmului, e zdruncinator si amar si mie cel putin mi-a smuls vreo doua lacrimi. Dar merita!

2. City of God (Cidade de Deus) de Fernando Meirelles si Katia Lund. Un alt film latin de referinta, de data aceasta petrecut in suburbiile mizere ale Braziliei. Este practic povestea nasterii si decaderii bandelor locale de traficanti de coca, marijuana si alte droguri, dar in acelasi timp vocea naratorului - singurul inocent dintr-o intreaga lume de pe care parca orice zeu si-a luat mana -, un adolescent care vrea sa devina jurnalist, o transforma intr-o poveste despre maturizare si descoperire de sine. Filmul mi s-a parut foarte dur, pe alocuri extrem de apasator, si totusi il recomand fara ezitare.

3. Stranger Than Paradise de Jim Jarmusch. Scolit la Columbia si NYU, Jarmusch e un maestru al filmului independent, iar "Stranger Than Paradise" e combinatia perfecta intre ingenuitate, proto-indie happening, road-trip (stiu, am avut o obsesie pentru asa ceva), psihologie si umor. Palariile pretinsilor gangsteri (de fapt, cartofori care isi pierd banii la dog races) sunt adorabile, pelicula alb negru la fel, iar accentul verisoarei din Ungaria nu poate decat sa te faca nostalgic. Din New York in Cleveland si-n Florida, sfarsesti la final intr-un avion catre Europa. Frumos, nu?

4. The Pillow Book de Peter Greenaway. Unul dintre cele mai senzuale filme pe care le-am vazut vreodata, o combinatie demonica intre caligrafie, civilizatie chineza si japoneza, poezie, razbunare si amor. Pe scurt, ritualul din copilarie prin care tatal micutei Nagiko ii picta o binecuvantare pe chip devine o obsesie pentru Nagiko ajunsa la maturitate, pentru care orice relatie sexuala este dusa la indeplinire doar prin pictarea trupului barbatului iubit cu insemne asiatice. Intregul ritual este impins la paroxism in relatia cu europeanul Jerome - Ewan McGregor -, scenele de iubire dintre cei doi fiind prezentate intr-o curgere superba, cadru in cadru, cu poezie frantuzeasca pe fundal si minimalism asiatic ca decor. Deznodamantul, fireste trist, e poezie pura, obsesiva si obsedanta.

Si rugaminte mare pentru utilizatorii de DC din Romania. Cine imi face si mie rost de Volver al lui Almodovar? Ofer recompensa tentanta!

Citeste mai departe...

Sinistrosenie galinacee

Din ciclul "mare e gradina internet-ului", dupa ce Cosmin mi-a atras atentia asupra unicului site din romania dedicat celor funebre, anume morti.ro, am descoperit ultima campanie initiata de Uniunea Crescatorilor de Pui din Romania, sub triumfala deviza "Puiul gatit nu-ti face rau!". La fengpui.ro, esti intampinat de un bucatar durduliu, cu voce de teleenciclopedia con radio romania actualitati, care incepe de-ti povesteste: "Ai probleme cu puiul? Acum ai un loc in care iti vei depasi toate temerile si iti vei recastiga increderea in puiul tau. Pentru ca noi, cei de la fengpui, am descoperit solutia ideala pentru pui. Detinem un secret pe care acum ti-l vom dezvalui si tie. Pentru ca tu sa duci o viata linistita alaturi de puiul tau." Si nu, "pui" nu este un eufemism pentru "iubit"/ "bebelus"/ "copil". Ulterior, turul salonului fengpui introduce in prim plan doua puicute durdulii si decapitate care se fezandeaza cu rozmarin, si sunt gadilate de bulele fierbinti ale unui jacuzzi.

Campania aceasta mi s-ar fi parut sinistra si inainte de deveni vegetariana. Se pare ca puiul ca aliment atrage asupra lui neuronii bolnavi ai publicitarilor romani. O tin minte pe aia cu "conasul" si alte titluri asemenatoare dedicate animalelor cu pene. Why, oh, why?

Citeste mai departe...

Pentru mama, bunica si alti bucatari

Ma uit la Stranger than Paradise de Jim Jarmusch. In Cleveland, niste emigranti unguri mananca gulas. In mintea mea se perinda o lista :))

1. cartofi prajiti cu mujdei de usturoi
2. mamaliguta cu branza de burduf si smantana
3. branza telemea cu rosii si ceapa
4. ciorba de fasole cu ceapa
5. zacusca
6. salata de vinete
7. sarmalutze in foi de vitza (non-carnale)
8. savarina
9. ciuperci din alea la cuptor, cu lamaie si sos bun
10. ciorba de legume cu bors mult

Yummy... vin acasa :)

Citeste mai departe...

Revolta

Photo by Antoine de Villiers

Sunt revoltata. Mi-e greu sa inteleg de oamenii nu pot sa distinga intre bine si rau atunci cand atat binele, cat si raul, sunt evidente. Comunismul e rau, democratia e buna. Liberalismul e bun, autoritarismul e rau. Pluralismul e bun, intoleranta e rea.

Citeam azi pe Hotnews despre procesul comunismului in Romania. Cum a iesit un circ in parlament, cum Vadim si PSD-ul si PC-ul au dezaprobat mesajul lui Basescu si raportul lui Tismaneanu prin proteste ce incalca orice norma a civilizatiei europene moderne. Eu nu pricep cum lucrurile nu apar clare ca lumina zilei dupa ce citesti bunaoara articolul lui Cristian Ghinea "despre cum am condamnat comunismul in fluieraturile lacheilor comunismului". Nu inteleg cum de nu este clar pentru orice cetatean rational al Romaniei cine sunt baietii buni si cine sunt baietii rai din intreg peisajul.

Ce s-a intamplat azi in parlament este foarte asemenator cu ce se intampla de obicei la sedintele formale de la ONU. Baietii rai incearca sa blocheze miscarile baietilor buni. Cuba si Iranul, dar si actori mai putini negri precum Egiptul, incearca sa saboteze munca Consiliului pentru Drepturilor Omului si condamnarile exprese pe care acesta le face la adresa incalcarii drepturilor omului din tari precum Belarus si Myanmar, spunand ca rezolutiile de tara sunt prea specifice, ca impun standarde duble , ca sunt unelte politice si tot asa. Si la ONU am asistat zilele trecute la acelasi circ ca si in Parlamentul Romaniei. Batai cu pumnul in masa, vociferari, rautati. Problema este ca tarile aflate la mijloc (swinging vote-ul) sunt foarte influentate de asa ceva. La fel si romanii care asista la show-urile oferite gratuit de Vadim si Becali. Si ce e mai ingrijorator este ca din grupul de like-minded countries, putine au curajul sa condamne explicit ceea ce se petrece. Uniunea Europeana se scalda mereu in ape caldute, la fel si democratiile din Asia. Singurii care au curajul sa ia taurul de coarne si sa denunte stupiditatea atunci cand ea e evidenta sunt americanii.

Asta e tragic si in Romania. Ca nu sunt suficient de multi oameni, suficient de hotarati, care sa spuna sus si tare ca Becali & co. sunt rai, ca Vadim & co. sunt rai, ca e bine ca in sfarsit condamnam comunismul, ca e bine ca in sfarsit se face dreptate. De-asta e de datoria societatii civile si a altor autoritati guvernamentale cu intentii bune sa faca educatie. Sa le arate copiilor ce e bine si ce e rau. Propaganda? Poate, dar it would pay off. Altfel, daca repet in 3 ani de acum incolo focus grup-urile pe care le-am facut in primavara, nu voi mai avea 5 din 10 persoane care sa imi spuna ca ar vrea ca toti rromii din Romania sa fie trimisi pe fundul marii sau in Transnistria, ci 8 din 10. Si voi vedea din nou cum copii de 15 ani imi spun ca modelul lor in viata e Irinel Columbeanu. Why can't we have American balls for once?

Citeste mai departe...

Mami, Cosmin ma hartuieste!

Diminetile sunt triste in NY, mai ales cand constati ca supercolegele tale de apartament au impachetat toate cratitele, oalele, tigaile, si filtrele de cafea, astfel incat nu pot savura cadoul de la Olivia (cafea Godiva, pup u, Oli). Insa primesc urmatoarea leapsa de la Cosmin, care ma mai inveseleste.

1. Luati cartea cea mai la indemana, deschideti la pagina 18 si scrieti aici al 4-lea rand
"The goals of the international community underwent a transformation in this period, from the traditional peacekeeping ..." (deformatie profesionala, ce sa-i faci)

2. Fara sa verificati, cat e ora?
11:05 (am)

3. Verificati
11:10 (am)

4. Cum sunteti imbracat?
Pantalonii portocalii de pescuit si tricou cu Olimpiadele Comunicariii.

5. Inainte de a raspunde la acest chestionar, la ce va uitati?
La blog-ul Andressei.

6. Ce zgomot auziti in afara celui al calculatorului?
The voices, evident... undeva intre cerebel si encefal. Plus un zgomot de mazga lipita de carosabil pe Lafayette Street. A... si acum cineva fosneste ceva in bucatarie.

7. Cand ati iesit ultima data si ce ati facut cu ocazia respectiva?
Vineri, la un party in Brooklyn... scris-am totul despre acel episod spectaculos al vietii mele la NY.

8. Ati visat ieri noapte?
Nu. Sunt o persoana foarte trista din punct de vedere al viselor. But I daydream.. :)

9. Cand ati ras ultima oara?
Azi noapte, citind "Fear and Trembling" de Amelie Nothomb (via Andreea).

10. Ce aveti pe peretii incaperii unde sunteti?
Ceasul de la Alex, maturica de la Ilinca si Ioana, posterele de la Natasha, punguta de la Alex, poze cu Volver de Almodovar, cateva vederi de la Moma (Magritte, Warhol, Klee), pergament cu Bill of Rights de la Lincoln Memorial din Washington, doua pene, un poster foarte hippie cu Student Tuesday de la Village East Cinema.

11. Daca ati deveni multimilionar peste noapte, care ar fi primul lucru pe care l-ati cumpara?
Lumea!

12. Care este ultimul film pe care l-ati vazut?
City of God.

13. Ati vazut ceva neobisnuit astazi?
Am constatat ca fara colegele mele de camera nu am filtru de cafea, oale, tigai, prajitor de paine, cuptor cu micround si alte utilitati. Cred ca semestrul urmator o sa fac foamea.

14. Ce parere aveti despre acest chestionar?
Se putea si mai rau (dar nu cu mult).

15. Spuneti-ne ceva ce nu stim inca
Mai sunt 4 zile si vin acasa! Dar stiati asta. Si totusi nu m-am putut abtine. Vineri, cca 6 pm, cursa Alitalia de Milan.

16. Care ar fi prenumele copilului dvs. daca ar fi vorba de o fetita?
Clara. (Ma intreb daca Clara stie...)

17. Care ar fi prenumele copilului dvs. daca ar fi vorba de un baiat?
Razvan (Ma intreb daca Razvan stie...)

18. V-ati gandit deja sa locuiti in strainatate?
Ups... locuiesc deja in strainatate. New York, undeva la granita foarte evaziva dintre Chinatown si Financial District, pretty close to Little Italy, too.

19. Ce ati dori ca D-zeu sa va spuna cand intrati pe Portile Raiului?
Ha... ai vazut ca n-ai avut dreptate!

20. Daca ati putea schimba ceva in lume in afara de politica, ce ati schimba?
Justitia.

21. Va place sa dansati?
Da. Si in ultima vreme am dansat si salsa si alte chestii gratioase.

22. George Bush?
Busted... Mwahahaha!

23. Care a fost ultima chestie pe care ati vazut-o la televizor?
Acum doua luni (!) un documentar despre istoria marijuanei pe Discovery History.

24. Care sunt cele 4 persoane care ar trebui sa preia acest chestionar?
Toti blogger-ii apropiati mie si pe care as indrazni sa ii lovesc au fost tagguiti. Ar mai ramane Alex doar.

Citeste mai departe...

Am cu ce ma lauda... :)

Nu am vrut sa spun nimanui, ca nu cumva sa nu se implineasca. Am vrut ca in primavara sa fac un al treilea internship in State, de data asta pe cealalta latura a triunghiului. Am lucrat la o agentie ONU, la misiunea permanenta a unei tari la ONU, si tot ce mai lipsea era sa vad cum arata lucrurile si din ograda societatii civile. Aveam destul de multe optiuni, dar vroiam ceva special. And there it was: the one!

Un internship la departamentul de communications and development al Coalition for the International Criminal Court (ICC NOW). Sansa de a lucra cu o organizatie-umbrela care aduce laolalta 2000 de ONG-uri, cu scopul de a imbunatati cea mai mare realizare a dreptului international din ultimele decenii, anume Curtea Penala Internationala (International Criminal Court). Este singura institutie din lume capabila sa aduca in fata justitiei pe toti cei care au comis grave abuzuri la adresa drepturilor omului, de la crime de razboi, la crime impotriva umanitatii si acte genocidare. CPI s-a nascut in principal datorita eforturilor neintrerupte ale societatii civile, iar acum are jurisdictie de adjudecare si de implementare, chiar si atunci cand statele nu au semnat statutul curtii, ori cand tribunalele domestice NU VOR sau nu pot sa judece anumite cazuri delicate din punct de vedere politic. Administratia Bush, la presiunile partenerilor comerciali, a semnat statutul, dar acum nu vrea sa recunoasca jursdictia curtii, si duce in permanenta o campanie de subminare a autoritatii acesteia.

ICC NOW are, printre altele, si obiectivul de a schimba aceasta politica a administratiei americane. Si are toate sansele sa reuseasca. In afara de asta, duce campanii de advocacy pentru ratificarea statutului, pentru independenta, transparenta si eficienta curtii. Are birouri in toata lumea, face cercetare, advocacy, si grassroots work.

A fost singura institutie la care mi-am trimis CV-ul, dupa ce Sneji, cu vocea ei cea suava si accentul ei bulgaresc ma tot incuraja sa incerc, spunandu-mi "Dude, you are so marketable... really... as in dude... marketable I mean"; ea saraca tot cauta sa ma convinga sa intru in business si sa raman la Morgan Stanley pe vara, sau sa ma duc la Price Waterhouse Coopers la Londra. Nesimtindu-ma tentata sa fac pasi spre producerea banilor, ci dornica sa ii reinvestesc in oameni si schimbari sociale, am decis sa raman - macar primavara asta - de partea ONG-istilor. Asa ca am aplicat! Resume, references, writing sample, cover letter. CV-ul in format american nu are voie sa depaseasca o pagina, asa ca am facut mari eforturi sa comprim esentialul inauntru. Am fost chemata vineri la interviu, unde Esti - communications officer al ICC NOW -, o elvetianca ce locuieste de cativa ani in NY, super deschisa si incantata de cate facusem/ intentionez sa fac, m-a prins intr-un dialog frenetic de aproape o ora despre drept international, educatie, societate civila, ORICUM, Media Monitoring Agency, politica americana, tehnici de comunicare, drepturile omului, Romania, youth delegates la ONU, etc, etc. Am plecat stiind ca voi fi acceptata, iar peste vreo patru ore am primit un mail in care eram intrebata daca vreau in mod oficial sa accept pozitia ce mi-a fost oferita. :)) Primavara mea se anunta a fi ocupata!

Citeste mai departe...

Friday Night Fever

Mai nou ziua cea mai hot a saptamanii este vineri. Deja a devenit conventional wisdom. Scopul oricarui student eminent/ tanar corporatist/ artist urban, etc. din NY este ca vineri sa se faca praf. Tocmai scapata dupa o ora de somn pe noapte, un interviu si un examen, si dupa Y Tu Mama Tambien, despre care voi scrie curand, deprimata ca imi pleaca colegele de camera si totodata toate artefactele noastre artsy din sufragerie, am hotarat sa ii chem pe la mine pe Mario, Sasha, si Lejla. Un croat, un sarb si o bosniaca. Nice combination, nu?

Au venit copiii, insa Lejla nu avea nici un act la ea si cat de blonda si faina e ea, cei de la security nu au vrut sa o lase inauntru caci (citat din Hank, NYU security officer: "Young lady, if you f***ing get killed in NYC, and don't have an ID with you, you can f***ing rust out and it ain't no NYPD dude that's gonna know or care who you are"). Mario s-a enervat si a inceput sa argumenteze in limba lui, din care am inteles cuvintele "alcoolic", "vin", "nu vreau", "mama ma-sii" si am dedus ca scopul lui in viata este sa "partej", nu sa recupereze ID-urile altor oameni; intr-un final el a urcat la mine, iar ceilalti doi s-au dus sa isi recupereze identitatea. Cu Mario alaturi si Frank Zappa pe fundal, am reusit sa performam un mic ritual liberal cu vin portughez si alte produse autohtone, rezultatul fiind o stare colectiva de bine; dupa ceva vreme i-am recuperat si pe ceilalti doi balcanici, urmand sa ne indreptam treptat spre party szene. Cu Timeout NY in mana, am ajuns intr-un local dubios din Financial District, aka exact locul unde nu ai vrea sa iti petreci timpul liber, plin ochi de asiatici, de la barmani pana la animatoare, noi fiind singurii caucazieni prezenti. Si cum teoriile mele despre rase si party atmosphere se bazeaza in principal pe convingerea ca "Asian men can't jump", dupa ceva cranberry vodca (o bautura foarte trendy in NYC), ne-am decis pana la urma sa lovim the real party scene, si anume Brooklyn.

Brooklyn este mai nou locul loft-urilor ieftine, artistilor urbani, stangistilor, liberalilor si altor alternativi. Evident ca aici avea loc o alta petrecere marca NonSense, anume The Danger: "drinky, dancy, funk, dub, indonesian breaks, and late dash of dark techno". Vizualuri foarte funky, lume buna, noi toti patru foarte lively, atmosfera excelenta. Highlight-urile serii:

a. Mi-am lasat haina pe niste umerase existente intr-una din camere, unde erau mai multe alte obiecte vestimentare; nimeni nu mi-a spus ca acolo NU este garderoba, ci un loc unde oamenii isi lasa hainele si iau altele in schimb. So... mi-am lasat minunea mea de geaca J Lo con Zara, si cand am plecat evident ca nu am mai gasit-o. Organizatorii mi-au spus intr-un final ca..."Ah... you didn't know that's the clothes exchange? The coat check was in another room!" "What??!! What am I suppose to do now? I mean everybody else has their coats and we all left them in here..." "Well.. I guess yours was prettier; just pick another one; I'm sure others have made the same mistake as you have; join the exchange"... Asa ca m-am ales cu o geaca rosie, un pic cam mare pentru mine, iar a doua zi - intr-o frenezie demna de o cauza mai nobila - am facut turul magazinelor Zara din oras, intr-un final gasind o alta geaca aproape identica cu my old baby.

b. Stateam la coada la baie. Vine langa mine un rastafarian: "Hi baby, how are you?" "Fine, you?" "Pretty cool.. just chillin'. Where are you from?" "Romania" "Hmm... Romania... Well, I'm just a lousy American... I don't really know where that is... but... do you wanna kiss?" - great awe - "Hm... no!!" "Ok, then just gimme a hug and I'll go hassle somebody else".

Tarziu in noapte am ajuns pe la casele noastre. NYC nightlife. You got to love it!

Citeste mai departe...

De etica aplicata

La cursul de Civil Liberties incercam azi sa gasesc un argument imbatabil pro-avort. Argumentele religioase se exclud din start. Discutam strict in termeni seculari. In principiu, avortul se practica intrucat femeile nu isi doresc o sarcina. Nu vor sa treaca prin disconfortul unei sarcini timp de 9 luni, si nici prin disconfortul cauzat de cresterea unui copil. In prezent, in tarile in care avortul este legal, este stabilit un cadru temporal destul de strict care permite sau interzice practicarea avortului. In State, de exemplu, in primul semestru de sarcina fatul nu este considerat viabil. Adica nu poate exista independent de uter. Prin urmare, drepturile femeii sunt maximale, ale fatului minimale in acest prim trimestru. In al doilea trimestru balanta inclina din ce in ce mai mult spre drepturile fatului, astfel incat avortul cere indeplinirea mai multor obligatii. In ultimul trimestru de sarcina, drepturile apartin exclusiv fatului, astfel incat mama nu mai poate face avort. Buuun.

Sa presupunem insa ca ar exista o procedura total nedureroasa prin care zigotul sa poate fi extras din uterul mamei imediat dupa concepere. Si sa fie dezvoltat intr-un mediu artificial pana in momentul in care "este nascut". De fapt, stiintific se pare ca acest lucru devine din ce in mai la indemana, desi procedura este inca foarte complicata si dureroasa. In viitor insa se pare ca lucrurile nu vor mai fi atat de dificile, iar ceea ce acum pare contrafactual, nu va mai fi asa.

Si chiar si asa, cei care apara dreptul la avort (eufemistic numiti pro-choice defenders, spre deosebire de oponenti, care sunt pro-life), sustin in continuare ca ar exista un drept inerent al mamei la terminarea sarcinii. La evitarea posibilitatii ca acolo undeva in lume sa existe un produs al propriilor celule sexuale. Pe ce s-ar intemeia acest drept? S-ar putea argumenta ca - emotional vorbind - mama ar fi foarte deranjata de prezenta acelui copil nedorit pe lume. Si nu ar fi un argument neindreptatit. Dar si eu bunaoara, ma simt extrem de deranjata emotional vorbind de prezenta anumitor persoane in jurul meu (uite, poate chiar colega mea de camera), si totusi asta nu imi da un cec in alb sa ma duc si sa o sufoc cu o perna. Practic, daca suspenzi acel criteriu al autonomiei/ dependentei de uter care exista in momentul de fata, ce argument pro-avort se mai poate formula? Caci zigotul o data aruncat in lume este fiinta autonoma. M-am aflat intotdeauna in tabara pro-avort, dar acum imi e din ce in ce mai greu sa imi apar pozitia. Bioeticieni, help! :)

Citeste mai departe...

I got tagged!

Infamii au auzit ca sunt in focul examenelor finale, asa ca s-au gandit sa imi dea de lucru. Coco si Alex au dat fara mila in mine cu o leapsa pe carti. Ceea ce pe de alta parte ma bucura, caci de cativa ani m-am scufundat in diafana mlastina a relatiilor internationale, ceea ce m-a facut sa citesc tot mai rar carti pentru sufletul meu. Asa ca ma entuziasmez proactiv cand citesc lepsele/ lepsile altora, nu de alta, dar ca sa mai am ce pune acolo pe lista de "must do". So, without furder ado, here it goes.

"Aprilie spulberat", de Ismail Kadare. Cartea e scrisa in tuse puternice, violente pe alocuri si practic aduce laolalta mai multe povestiri, legate intre ele de vechea practica a kanun-ului albanez, un fel de justitie a sangelui, primitiva si seducatoare totodata. "Aprilie spulberat" are o aura de vechi, de frumos, de fatalism ori fatalitate, si in general e o lectura frumoasa pentru cei care - cu voie ori fara de voie - s-au cam indepartat de beletristica. Te prinde, te pune pe ganduri, te rascoleste, iti creste temperatura sangelui cu cel putin doua grade, si iti aduce aminte de timpuri vechi. Si cum deformatia profesionala e mare, mi-am amintit de cartea asta din cauza ultimelor mele ganduri legate de reinvierea/ conservarea formelor traditionale de justitie: kris-ul tiganesc, Gachaca in Rwanda, si tot asa.

Lovesc si eu mai departe in Diana, ca poate loveste in mine cu ceva de etica aplicata, de ma doboara si nu ma mai ridic, in Olivia, caci sper intru literatura feminina/ feminista, si in Irina, caci am regasit-o de curand... culmea, not in person, ci tot prin blestematul asta de spatiu blogosferoidal. Regulile aici!

Citeste mai departe...

Uncyclopedia Conventional Wisdom

Cand necesitatea de a decide asupra legalitatii doctrinei de preemptive self-defense devine de neindurat la ora 2.40 am, ce face Corina? Se da pe Facebook! Si gaseste un link adorabil, despre Serbia pe infamous Uncyclopedia! Si cu aceasta ocazie descopera ce resursa minunata poate fi aceasta "enciclopedie". Bunaoara, iata cateva mostre de intelepciune la origine create pentru a defini personalitatea studentilor est-europeni din State, ulterior restranse de catre Wiki numai la studentii romani din State. Spicuiesc, restul gasiti direct de la sursa! Recomand cu multa caldura toate link-urile cu si despre Romania, Jiji Becali, Traian Basexu, WC Tudor, si asa mai departe.

You Know you're Romanian when...

You try and re-use gift wrappers, gift boxes, and of course aluminum foil.
You are standing next to the two largest suitcases at the airport.
You arrive one or two hours late to a party - and think its normal.
You talk for an hour at the front door when leaving someone's house.
You can fit 10 people into a Dacia. (cred ca Alex a reusit vreo 8 intr-un Tico!)
Your parents never throw anything away and if you by some chance manage to get something to make it to the garbage can... it mysteriously appears back where it was again.
You have lace curtains.
You have lace tablecloths.
You have rugs covering every inch of your house.
Your mom tells you you're too skinny even though your 30 pounds overweight.
Your 15-year old sister can outdrink any American college boy.
Your dorm room is full of Romanian medicine that is probably illegal here.
You and your friends have ever been kicked out of a restaurant or recreational park for being too loud or rowdy.
Your mom recycles plastic cups and paper plates, and sandwich bags by washing them.
You don't know how to use a dishwasher (unless you are the dishwasher!).
You have a vinyl tablecloth on your kitchen table.
Your dad ever butchered a pig or lamb.
Your kitchen shelf is full of jam jars, varieties of bowls and plastic utensils (Got free with some household items).
You're twenty years old and your parents are trying to send you to Romoville to get you married cause your old.
You can only travel if there are 5 persons at least to see you off or receive you whether you are traveling by bus, train or plane.
When your parents call, they ask if you've eaten, even if it's midnight.
Your parents don't realize phone connections to foreign countries have improved in the last two decades, and still scream at the top of their lungs when making foreign calls.
It's "normal" if your wedding has 600 people.
You don't know half the people at your wedding cuz your parents invited them.
You've seen the ground while inside the lavatory of a train.

And still, I'm damn proud of being Romanian. Acestea fiind zise, noapte buna, dragi Romani!

Citeste mai departe...

Lustratia in Romania (vazuta la NY)

Photo by Petrut Calinescu for the New York Times

E ciudat cum cineva din afara poate sa iti arate mizeria din propria ograda cu o luciditate chirurgicala si o simplitate debordanta. Mare articol mare azi in NY Times despre problema pe care o are Romania in curatarea serviciilor secrete si deconspirarea marilor securisti. Spicuiesc:

BUCHAREST, Romania — Communism is gone and democracy is well implanted in the countries of the old Warsaw Pact, but the Soviet era’s security services are still sending shudders through the region nearly two decades after the fall of the Berlin Wall.

“In ’89, only Communism was killed, but the former state security and Communist Party chiefs took the economic power,” said Marius Oprea, president of the Institute for the Investigation of the Crimes of Communism, a Romanian government group.

But nowhere has the struggle between the former secret services and the forces for change been as intense as in Romania, now poised to join the European Union.

While the heads of the secret services have been changed and the services have been reorganized, much of the rank and file remains, now with ties to a powerful business elite.

Many of the most powerful businessmen in Romania have links to the Securitate, even if they deny having benefited from such relationships — something that is, by its nature, difficult to prove.

Silvian Ionescu, the country’s top environmental official, was a former high-ranking Securitate officer who became wealthy after Communism’s fall through various business deals

But the security services have not yet turned over all of the files, and there is widespread suspicion that the most important ones are being withheld.

Si concluzia, vine cu atat mai dezamagitoare: “There are always new files appearing,” he [Turianu] said, pausing to pour a visitor a glass of Scotch with shaking hands. He said the process will continue until those who were adults before 1989 are dead. “Then,” he said, “nature will take its course.”

Ma intreb de ce dreptatea pare ca se face in ultima vreme doar prin moartea naturala a vinovatilor? Vezi Pinochet, de exemplu. Foarte trist, foarte trist, si un mare semnal de alarma pentru justitia din Romania si nu numai.

Citeste mai departe...

Exterminator, evolutionism si amor

Acum o ora am fost trezita de vocea suava a exterminatorului (da, nu e numai un personaj de film, ci exista si in realitate) care venise sa evalueze de unde am eu tantari in camera. Da, in miez de iarna am tantari in camera. Asa ca m-a dat afara din patul meu cel caldut, pentru ca ulterior sa isi dea cu presupusul ca "m'am... I think they might be coming from that wine bottle you left open"... wine bottle, my ass.

Anyway, in timp ce abia ma dezmeticeam din somn, stateam in sufragerie si citeam The Economist. Iata o analiza a amorului dpdv stiintifico-economic. E savuroasa:

"From an evolutionary standpoint, trying and being rejected comes at little cost, except for hurt feelings. Not trying at all, by contrast, may mean the loss of an opportunity to, among others, spread one's DNA"

Simplu, nu?

Citeste mai departe...

Homelessness

New York-ul are o mare problema cu persoanele fara adapost. Asta cred ca e cea mai mare problema a urbei, alaturi de excesul de zel practicat in ultima vreme de NYPD. Primarul Bloomberg s-a angajat sa reduca cu 2/3 numarul persoanelor fara adapost pana la sfarsitul mandatului. Cum? Practicand o politica ce aparent contravine oricaror principii liberale, gen "nu-i da un om peste, ci ajuta-l sa pescuiasca", "do it yourself", etc. In general programele clasice care se ocupa de problema homeless-ilor incearca sa le ofere consiliere, adaposturi temporare, reabilitare (cei mai multi sunt fie diagnosticati cu boli psihice, fie dependenti de droguri).

Prin Pathways to Housing, persoanelor fara adapost le sunt date case! Permanente si gratuit. Se pare ca 88% din cei inclusi in program ajung ulterior sa se integreze in societate, pe cand in programele "clasice" de tipul "ajuta-i sa se ajute" rata de abandon este mult mai mare. Mai mult decat atat, spitalizarea - suportata de stat prin Medicaid - unui dependent de droguri costa 240.000 de dolari pe an, pe cand costurile unui apartament oferit de Pathways through Housing sunt de 22.500 de dolari pe an. De zece ori mai ieftin. O data acomodati in propriile case, fostii homeless-i se duc singuri la terapie, consiliere, isi gasesc locuri de munca, si asa mai departe. Dubios, nu? Dar statistic demonstrat.

Mai multe in ziarul de metrou al NY-ului: AM New York.

Imagini mai putin glam ale NY-ului...




(Courtesy of AMNY)

Citeste mai departe...

De ce imi va fi greu?

Ma intorc acasa in vacanta. Timp de o luna voi sta in Romania. Minus 5 zile la Roma. Plec cu gandul ca despartirea mea de New York nu este definitiva. Sau cel putin nu este de durata. La anul insa ma voi reintroduce in realitatea romaneasca pentru o perioada mai lunga. De ce imi va fi greu sa fac asta? 11 motive, off the top my head, pentru care ma voi obisnui greu cu diferentele:

1. Nu ma voi mai putea duce in biblioteca la 2 noaptea, intr-o camera de studiu numai a mea, cu internet wireless, temperatura ajustabila si scaun rotativ;

2. Nu voi putea suna campus transportation la 3 dimineata, iar ei sa trimita o masina special pentru mine care sa ma duca gratuit acasa;

3. Daca am probleme cu vreo lucrare de semestru nu voi putea sa ii dau 8 mailuri profului sa il rog sa ma ajute, iar el sa imi raspunda la fiecare in maxim 5 ore de la trimiterea lui;

4. Daca am nevoie de ajutor pentru o lucrare nu voi putea sa il sun pe TA (teaching assistant) la orice ora, pentru a putea stabili o sedinta de studiu cu el a doua zi, la orice ora convenabila mie;

5. Daca am probleme cu o lucrare de cercetare, nu voi putea sa trimit online un mesaj bibliotecarului specializat pe aria mea de cercetare, iar el sa imi indice in maxim 3 ore de la trimiterea mesajului sursele la care trebuie sa apelez si unde le pot gasi in biblioteca;

7. Nu voi avea de ales intre cele 3 feluri de burgeri vegetarieni, serviti la oricare dintre cele 8 cantine ale universitatii, toate impecabil de curate si servind zilnic alte feluri de mancare;

8. Daca observ ca nu mai am bani de buzunar, nu voi putea intra imediat pe serviciul de careernet al universitatii, pentru a obtine in scurt timp o slujba part-time (eventual 10 ore pe saptamana, nu mai mult), on campus, platita cu 10-15 dolari pe ora, si astfel sa am senzatia aceea tipic americana "daca vrei, poti";

9. Nu voi putea iesi din casa cu 45 de secunde inainte sa plece autobuzul universitatii, pentru ca inainte de asta am vazut pe net orarul exact;

10. Nu voi primi mailuri de la universitate care sa ma invite la activitati gratuite pentru a ma relaxa in timpul sesiunii: breakfast servit special pentru studiosi la 2 noaptea, sedinte de yoga, screening-uri de filme clasice la muzeul de arta moderna, shopping session la unul dintre cele mai trendy magazine din Soho, cu reduceri contractate special de catre universitate pentru studentii lor, etc, etc.

11. Nu voi putea depune o cerere de achizitie, daca nu gasesc o carte in cele 12 etaje ale bibliotecii universitatii, si in mod rezonabil sa ma astept ca respectiva carte sa soseasca in maxim 5 zile lucratoare.

Si beware, astea sunt doar detaliile legate de scoala. Si de ce pare ca scoala e altfel aici.

Citeste mai departe...

Ganduri sangeroase

"I care about human rights and all that shit... Now, don't get me wrong. But if I were a serial killer, I'd be Mickey and Mallory Nox". Azi noapte putin mi-a lipsit sa provoc valva in presa americana. "Romanian Student Murders American Roommate in Cold Blood". In loc sa invat, asa cum imi propusesem dupa ce ma despartisem de Andreea, Alina, Radu & co. (Washingtonieni veniti la NY ca turisti sambata, adica atunci cand pur si simplu nu mai ai loc in metrou; bad idea, guys). M-am dus acasa si am terminat vizionarea superproductiei "Natural Born Killers". Un film extrem de dulce, romantic, senzual, si plin de umor. Cam sangeros umorul, ce-i drept, dar parodic si inteligent. Era cam ora 1. Mi-am zis sa ma culc vreo 5 ore, sa ma trezesc de dimineata, si sa ma apuc intr-un final de studiu. Probabil intreaga violenta vizuala la care asistasem m-a facut sa adorm linistita, chicotind impacata la inutilitatea existentei, si visand la clipe mai romantice, la roadtrip-uri si alte dansuri.

Cred ca am dormit vreo 3 ore, pana cand in apartament a intrat una din colegele mele de vietuire, beata moarta, urland ca din gura de sarpe ca nimeni nu o iubeste, plangand si dand cu pumnii in pereti. Ea in general e o fiinta mai zgomotoasa - e vorba de Pascale, pentru cei care au avut onoarea sa imi cunoasca colegele de apartament. Si dupa cum bine stiti, eu nu am un perete la camera. Adica am vreun metru jumate de perete (si ala fals) lipsa. Why? Pentru ca apartamentul sa fie considerat de 3 camere in loc de 4 si sa se plateasca mai putin impozit pentru dansul. Asa ca oricum in general aud si cand cineva bea un pahar cu apa, daramite cand simpatica mea colega vine acasa urland. Ei bine, timp de patru ore, doi vecini de palier au incercat sa o potoleasca, toata lumea susotea in jurul ei si incerca sa o calmeze, ea cand radea, cand plangea, cand spunea (well, urla) ca nimeni nu o iubeste. Timp de patru ore!!!!! Saracii baieti de vizavi incepusera sa ii spuna povesti si sa ii faca declaratii de dragoste, iar ea continua sa urle (a vorbi tare este prea delicat pentru prestatia pe care o facea). Eu ma foiam si ma intorceam pe toate partile, ascultam muzica clasica la IPod, si in general ma gandeam cat sa mai indur inainte sa o ucid pur si simplu. De fapt, mi-ar fi placut sa ii indes sosete ca sa taca. Eventual sa se sufoce si sa crape. Ar fi fost mai frumos.

Slava Cerului ca semestrul urmator pleaca un semestru in Italia. Sa ii cante italienii serenade si sa o seduca in masa, poate incet-incet ii va pieri glasul.

Citeste mai departe...

De dormitor, de portofel

Un profesor de-al meu - un tip genial, de care sunt convinsa ca se vor mai auzi lucruri in mediul academic american, caci e inca foarte tanar, anume Joe Parent - incerca sa ne explice diferenta esentiala dintre democrati si republicani in state. Si totul e ceva genul. Republicanii: "The state can go into my bedroom, but they aren't allowed access in my wallet". Democratii: "The state can go into my wallet, but they can never trespass into my bedroom". Voua cum v-ar conveni? Sa va intre statul in portofel sau in dormitor? Sau in nici una din cele doua locatii? Este posibil un stat care sa nu intre macar in una, daca nu in amandoua? Hmmm...

Citeste mai departe...

Craciun in NY

Aseara, dupa gura buna de dezamagire pe care am inhalat-o in cursul zilei, am fost la un spectacol la Radio City. Tematic: Christmas Spectacular. Colinde reinterpretate, mult jazz, mult musical, cea mai frumoasa, mare si impresionanta sala pe care am vazut-o vreodata. Filmulete 3D, patinoar autentic adus pe scena, Mosul (uneori mai multi, vezi poze). Chiar o micuta feerie de Craciun. Brought me into the Christmas mood. Acum mi-e dor de casa si de caldurica si de brazi impodobiti.

Poze aici!

Citeste mai departe...

Palme

Ieri am invatat o lectie foarte utila. Foarte dura si foarte utila. Orgoliul meu a fost destul de zguduit, dar ma bucur ca mi-am demonstrat mie ca sunt suficient de matura ca sa plasez invatatul din greseli (calm, cu moderatie, cu analiza cost-beneficii si fara precipitari vanitoase) deasupra iritarii de moment.

Stiti ca aveam de predat lucrarea respectiva. Am amananat pana in ultimul moment scrierea ei. Ma rog, au fost si niste factori obiectivi care pana la urma au contribuit la datul in bara (deadline-ul a fost ceva mai devreme decat ar fi trebuit, iar schimbarea a fost de ultim moment), insa situatia de baza ramane aceiasi. Aveam ipoteza, nu aveam inca variabilele foarte bine definite, am facut documentare pana in ultimul moment si am amanat redactarea propriu-zisa. Am stat incuiata in biblioteca o zi o noapte, insa nu am reusit sa fac o planificare foarte buna a subpunctelor si pana la urma am intrat in criza de timp. Dupa vreo 35 de ore de nesomn mi s-a facut rau, am ajuns acasa usor ametita, la 8 dimineata. Am dormit 40 de minute si am continuat scrisul. Am inceput sa dau rasol, imi tremurau mainile, timpul trecea si eu nu mai ajungeam la analiza datelor. Pana la urma am reusit sa finalizez o lucrare catastrofala, cea mai proasta mostra de academic writing pe care am produs-o pana acum. Deadline-ul era ora 14. Daca o predam la ora 16, picam tot cursul. Am reusit sa o predau la ora 14.20. Sunt convinsa ca o sa iau o nota foarte proasta, pe buna dreptate.

In ultimul semestru in Romania am facut doua chestii asemanatoare. Am reusit sa finalizez cu brio doua lucrari nedormind doua nopti. Mi-am imaginat si acum ca sunt Wonder Woman, ca eu pot si fara sa ma chinui ca toti muritorii cu planificare in avans, si asa mai departe. De data asta nu mi-a mai iesit.

Am fost foarte suparata pe mine. Am plecat de la curs aproape plangand. Ma usturau ochii si mergeam pe Broadway. Era un vant foarte puternic, care imi intra in ochi si ma ajuta sa combin lacrimile de furie (pe mine), cu lacrimi pur fizice. Si asa am inceput sa ma gandesc la "lessons learned". Si au fost multe.

Nu sunt Wonder Woman. Trebuie sa las orgoliul la o parte. Trebuie sa invat din greseli. Trebuie sa imi planific mai bine timpul. Nu le pot face pe toate. Nu la standardele la care trebuie. Merg inainte.

Citeste mai departe...

Panica

Este ora 12.45. Maine la ora 14 am de predat o lucrare de 25 de pagini. Nu am scris nici un rand pentru ea si inca am probleme cu gasirea indicatorilor si definirea variabilelor. Daca voi supravietui acestei experiente de sfarsit de semestru, inseamna ca am supravietuit in mod oficial primului meu semestru de NYU. Va tin la curent cu deznodamantul. Tineti-mi pumnii sa evit orice forma de spitalizare :)

Citeste mai departe...

The New Wave in Romanian Cinema

Ca sa nu ma mai acuzati de lipsa de patriotism si de imperialism departe de patria muma, uite unde am de gand sa ma duc azi! Si imi tarasc dupa mine si prietenii. Inclusiv pe aia americani. Viva la Revolucion! Romani cantonati in NY, uniti-va si veniti sa vedeti good muviez!


The New Wave in Romania Cinema. Tribeca Film Festival, 1-3 Decembrie 2006, Tribeca Cinemas, 54 Varick Street (at Laight Street). Programul aici!

Citeste mai departe...

Sfantul Andrei

Am sarbatorit Sfantul Andrei prin munca. Trist, dar de cateva zile sunt ingropata in biblioteca. Si-au amintit de mine: mama (cu intarziere, si la presiunile bunica-mii), Coco, Andreea de la ORICUM si mai ales Artistul, care m-a sunat intr-o noapte, mi-a povestit ce frumos ar fi daca Arhimede s-ar cufunda intr-o cada cu vodca, mi-a recitat poezii, mi-a spus ceva de Amaretto si Guiness, mi-ar fi cantat daca l-as fi ascultat, si mai ales m-a rugat sa ii fac publicitate, ca sa vada toata lumea ce comoara de baiat este el!. Asa ca iata opera maestrului. Maestre, pentru asta iti voi aduce trei tricouri de la Department of Homeland Security :)

Citeste mai departe...

Cataloage, cataloage...

Diana se tot plange in varii posturi de consumerismul societatii americane. Problema majora pe care o gasesc eu in gradul de consumerism atins in State este ca fabricarea anumitor produse duce cu mult succes la idiotizarea natiunii. Americanii pot cumpara practic totul: inlocuitoare de ingeniozitate, inlocuitarea de simt practic, de inovatie, de inteligenta. Ce Bergson... ce unelte de fabricat unelte... Le cumperi, frate, le cumperi.

Din avionul cu care m-am intors din Vermont am sutit un catalog de astfel de obiecte. O sa il pastrez ca pe un manifest de intoarcere la simplitate.

1. Gravity-defying boots: "these boots have a patented T-spring system that transforms walking, jumping, or running into an exhilarating low-impact bounce"

2. Pet Staircase (lightweight pet stairs help pets climb furniture) - foarte finisate, foarte imblanite, foarte "prep".

3. The peaceful progression wake up clock: "this clock gradually increases ambient light, stimulating aromas, and peaceful sounds to awaken sleepers"

4. The Upside-Down Tomato Garden:

5. The Original Sleep Sound Generation: "this compact device produces a gentle whoosing noise that blocks intermittent or continuous annoying sounds to that you can relax"

6. The laser-guided pool cue: "when activated, the harmless visible laser provides a precise guide for lining up shots"

7. The Advanced Large-Capacity Feline Drinking Fountain: "continually circulates water, encouraging proper hydration by attracting pets to dring more"

8. Comfortable Foot Pedestal Promises a Relaxing Shave: "the angled design allows you to balance your leg and shave with ease"

9. Pre-decorated pull-up trees: "These beautiful, pre-decorated and pre-lit Artificial Trees came out of their boxes mere seconds ago...complete with a bow topper too"

10. IPod Docking Station with toiled paper incorporated: "Why do we call it the king? Because it's the only docking station made especially for the room"

Catalogul are vreo 300 pagini, circa 5 minuni pentru a-ti usura viata pe pagina. Cum ar arata casa mea daca le-as cumpara pe toate? Hmmm...

Citeste mai departe...

Problema

Datele problemei: Intr-un stat in care exista o constitutie sanatoasa si democrata, doldora de libertati civile, si domnia legii totodata, exista universitati publice, finantate de stat. In acelasi stat exista o armata, care practica vizavi de homosexuali o politica de tipul "don't know, don't see". Nu te intreb la angajare daca esti homosexual, dar nici bine nu mi-ar pica daca as afla ca ai fi. Unele universitati publice apara drepturile homosexualilor. Aceste universitati organizeaza targuri de job-uri si refuza accesul la aceste targuri de job-uri armatei ca angajator, intrucat protesteaza in acest fel fata de politica armatei cu privire la homosexuali. Prin urmare, statul nu mai finanteaza unele dintre programele universitatilor cu pricina (granturi de cercetare, etc.)

Intrebare: Cine are dreptate? Cine se poarta constitutional in intreaga situatie?

PS: Sa nu trisati sa va duceti la domnu' Stanomir sa il intrebati! Desi... hmm... mi-ar placea sa mai am cate-o discutie cu dl Stanomir ;P ...

Citeste mai departe...

Boston Minor Debauchery

In vacanta de Thanksgiving mi-am petrecut cateva zile la Boston, alaturi de o minune (de fapt, doua minuni) de baieti de la Princeton, si amicii lor intr-ale dezmatului fizico-matematic de la MIT si Brown University. Virgil, multumim pentru gazduire.

In ciuda atractiei irezistibile produse de cel mai artsy, hipster, funky, shpanky (sau cum mai vreti voi sa ii ziceti) camin studentesc pe care l-am vazut vreodata - pozele vor vorbi de la sine - am apucat sa vedem si cate ceva din Boston. Un New York mai micut, dar la fel de consumerist in zona lui noua, linistit si colonial in zona veche, un oras numai bun de rasfaturi intelectuale gen Harvard si MIT.

Mi s-a parut interesant sa cunosc parte din comunitatea creierelor romanesti importate in America, si am ramas suprinsa de faptul ca sunt incredibil de uniti - poate prea uniti - si incredibili de atasati (inca!) de casa. De casa din Romania zic. Sunt foarte curioasa unde o sa lucreze peste cativa ani actualii studenti eminenti, originari din mandra noastra Romanie, ce isi vor lua diplome de la universitati prestigioase din State. Tare mi-e teama ca in Romania nu prea e loc sub soare pentru felul atat de liber in care gandesc ei aici, in State, unde intr-adevar, vorba lui K, lumea parca iti apartine.

Poze facute in New York, in pre-departure orientation session, cu aparatul lui Alex Petrescu si poze facute cu noul meu Canon A540 (cumparat de Black Friday, fara sa fiu calcata in picioare)! Just click on the image.

Boston Adventure

Citeste mai departe...

De Thanksgiving

E Ziua Recunostintei in State. Esential, ceva asemanator reuniunilor de familie traditionale de la la noi de acasa: Paste, Craciun, ziua lui mama, ziua lui tata, etc, etc. Primisem 4 invitatii de la 4 familii americane diferite, de a sarbatori impreuna Ziua Recunostintei. Un fel de gest de prietenie aratat catre studentul strain, departe de familia lui, aflat pe meleaguri straine intr-un moment atat de family-oriented. Avem vacanta, caminul meu este cam pustiu, caci toata lumea a plecat pe acasa, ca sa sarbatoreasca, sa se adune in jurul mesei, sa manance curcan si alte bunataturi traditionale.

Am refuzat toate cele patru invitatii. Motivul principal nu este acela ca am devenit vegetariana de vreo 3 saptamani, desi si asta e un incentive in minus in calea savuratului mesei de Thanksgiving. Dar nu vreau sa ma integrez in familii straine. Nu stiu de ce... M-as simti stinghera. Mi s-ar face un dor cumplit de ai mei si nu m-as bucura de loc de intreaga seara. Mi-e dor de familia mea, de mesele din familia mea, de glumele noastre "de familie". Si nu vreau sa fiu "adoptata" de vreo familie straina, as nice and friendly as they may be.

Vroiam sa ma izolez in casa si sa reusesc intr-un final sa mai recuperez din tonele de chestii pe care le am de citit pentru scoala si pentru lucrarile de final de semestru. Intr-un final, la insistentele Boryanei, o sa ma duc sa petrec un Thanksgiving mai studentesc, cu cativa prieteni, in caminul unuia dintre ei. Mancare traditionala, dar departe de orice emotii de tip "familie traditionala". Sper! Cred ca imi va fi mai bine asa. In fond, in mai putin de o luna, vorba cantecului, "I'll be home for Christmas".

Citeste mai departe...

America's What You Make of It

The Undergraduate Exchange Programme fall conference in Burlington, Vermont, definitely gave me some food for thought. For a couple of days, a bunch of Balkan-spirited people (coming from Serbia, Bulgaria, Romania, Moldova, Bosnia, Croatia, Macedonia, and Mongolia) shared their experiences after roughly three months of living and studying in the US. It was amazing how fast we rediscovered one another, and how rapidly we readjusted and became overenthusiastically friendly with people whom we had met for seven days, once in our entire lifetime, in Budapest. Tons of fun, plenty of visits to the liquor store, but what struck me most was the tremendous difference between our feelings towards the US and towards Americans. People really had troubles adapting. Or at least this was my feeling.

We had this workshop conducted by a cultural anthropologist at University of Vermont, which looked more like a therapeutic debriefing session than a real workshop. He was trying to make us "spit out" everything we thought about living in America. Americans act fake, Americans smile dumb, everything is just facade, they build walls between themselves and the rest of the world, or even between themselves and themselves, they are friendly and at the same time suspicious towards migrants and internationals. This was pretty much the overall feeling that prevailed.

And then the question popped to me. How do I view Americans? Why have I adapted so smoothly? Have I adapted so smoothly indeed? What if I hadn't lived in New York, but in a traditional university campus in the South or in the Midwest? Is adaptation something related to oneself or to the place you live in? Had I been secluded somewhere in a genuine university campus, with nothing but schoolwork, some volunteer work and my on-campus job to be concerned about, I think I would have stretched my limits to the maximum. I would have had time for musing, for discovering myself, for critically assessing myself. I don't have time for that now. I've adapted to Big City life. I go with the flow. I flow... what's authentic in all these? I meet people, internationals, Americans, Romanians, students, employers. I meet them every day, I go clubbing in the weekends. It looks pretty much like "Sex and the City"... I always have tons of things to do, I don't have time to think any longer. Is this adaptation? Or is it just ignorace and self-sufficiency? Is this what I want of myself and my experience in the US?

It seems to me that all the Americans I've met are not really Americans. They like Dada and Trufaut, Europe and the non-American way of being. Or at least they claim they do. At the same time, I have plenty of international friends, as I assume most UEP-ers have. The common point that pops up constantly in all our conversations is "Americans are like this and that and this...". We've build our identity in opposition to the identity Americans allegedly have. Moreover, I talk really often with my friends and colleagues back home, and basically I'm busy running projects which take place couple of thousand miles away from me. I talk with my mother almost every day (thank you, Skype), and I've managed to maintain a pretty decent relationship with all my dear ones. Maybe that's not authentic either. I guess I'll figure that out in less than a month, when I'll see Alex again. And meet Coco and John and Gioco and see if we are still the same.

My biggest question right now is how has this experience changed me? Have I grown older and wiser? I was talking with my uncle on the phone couple of weeks ago and we kind of chatted for one hour; I was able to see him, and so was he, through our webcams. When we finished the conversation, he looked my mother in the eyes and told her: "Man, she's a grown-up now..."

I'm having doubts, I'm having doubts about lots of stuff, starting with what I'm gaining and - most importantly - what I'm losing out of all this. Maybe the "win and loss" assessment would be useful for all UEP-ers.

To conclude in a cheerful tone, here as some pics from Vermont. Just click on the image to see them all:

Vermont - OSI Conference

Here are some bonus ones. The really compromising displays of Balkan passion are for private consumption only! ;P

Citeste mai departe...

Descoperiri (preludiu)

Sunt in Vermont, la conferinta de toamna cu cei de la Open Society Institute. Descopar o groaza de lucruri despre mine si mai cu seama despre raportarea mea la ceea ce mi se intampla de 3 luni incoace aici in state. Sunt confuza si fericita. (va urma)

Citeste mai departe...

Borat. Comedia neagra.

Borat e la mare moda in State. Este cool sa astepti cu sufletul la gura Borat - din cate am inteles o comedie destul de trasnita despre un tip din Kazakhstan. Poante de tot felul, accentul rusesc exersat din plin, grosolanii amuzante, un fel de comedie alternativa foarte la moda printre hippsterii americani. In prima saptamana de la lansare Borat a incasat 27 de milioane de lire. Diverse filmulete cu Borat gasiti pe Youtube. Trailerul aici!

Problema este ca "Borat" nu a fost filmat in Kazakhstan, ci in Romania, anume in satucul numit Glod. Conform unui articol aparut azi in Daily Mail si preluat intens de ziarele din State, taranii romani care au filmat pentru "Borat" habar nu au avut pentru ce filmeaza; au fost pacaliti ca filmul este un documentar despre greutatile vietii la tara in Romania, si au fost platiti pentru eforturile lor cu 3 lire (britanice)/ locuitor. Acum sunt nemultumiti caci imaginea lor in film este cea a unei comunitati de inapoiati, alcatuita in cea mai mare parte din violatori, prostituate si alti declasati. Amaratii locuitori ai satului Glod se simt umiliti si - as zice eu - pe buna dreptate. Cea mai graitoare marturie este, cred, cea a lui nea Tudorache (as quoted in Daily Mail):

"Mr Tudorache, a deeply religious grandfather who lost his arm in an accident, was one of those who feels most humiliated. For one scene, a rubber sex toy in the shape of a fist was attached to the stump of his missing arm - but he had no idea what it was.

Only when The Mail on Sunday visited him did he find out. He said he was ashamed, confessing that he only agreed to be filmed because he hoped to top up his £70-a-month salary - although in the end he was paid just £3.

He invited us into his humble home and brought out the best food and drink his family had. Visibly disturbed, he said shakily: 'Someone from the council said these Americans need a man with no arm for some scenes. I said yes but I never imagined the whole country, or even the whole world, will see me in the cinemas ridiculed in this way. This is disgusting."

In prezent, satenii se pregatesc sa intenteze proces producatorilor filmului.

Citeste mai departe...

Casa mea

Sunt fericita ca inca nu m-am domesticit. Sambata m-am decis - pentru prima oara de cand sunt la NY - sa dau cu aspiratorul in camera mea. Acum sa nu va imaginati ca inainte domnea stratul de praf (desi Alex - Balas - s-ar putea in mod intentionat malitios sa ma contrazica... grrr).

Si mi-am dat seama ca sunt foarte putin atasata de spatiul in care locuiesc. Este strict locul care imi permite sa dorm intr-o pozitie relativ confortabila, care este echipat cu una bucata dulap care imi permite sa nu imi sifonez sacourile si imi ofera si posibilitatea de a face dus. In rest, petrec, atat prin natura imprejurarilor (sunt mai mereu in oras), cat si din proprie dorinta, cat mai putin timp cu putinta acasa. De fapt, nici nu stiu daca s-ar cuveni sa ii spun "acasa". Nu sunt deloc atasata de locuri in general, de locul meu din NY cu atat mai putin. Colegele mele de apartament, desi pleaca semestrul urmator sa studieze in Europa si-au bibilit si aranjat camerele, inclusiv sufrageria comuna. Eu nu am simtit nevoia sa fac asta. Am pe perete ceasul de la Alex, maturica si finger puppet de la Ioana si Ilinca, cateva vederi de la Moma, si atat. Nu am nevoie de mai mult. Inca detest ideea de a prinde radacini si cred ca - constient sau nu - fac tot ce imi sta in putinta sa nu mi se intample asta. Ma uitam ca in jurul meu oamenii incep sa simta nevoia stabilitatii unui camin, unui locsor cald la care sa se intoarca dupa o zi de lucru. Eu ma duc acasa strict cu gandul sa ma spal pe dinti mai repede, ca sa pot prinde cat mai multe ore de somn, ca sa nu fiu foarte zombie a doua zi. Tin minte ca nici acasa in tara nu simteam nevoia sa stau pe acasa prea mult. Touch base with grandma, eat mama's food si cam atat. Maybe I'm now a grown-up yet. Or maybe I don't want to be.

Citeste mai departe...

Farewell, Kofi!

On Friday, my ambassador asked me to attend an insightful (and rather exclusivist :P) discussion on Kofi Annan's mandate as Secretary-General of the United Nations. The discussion, hosted by the International Peace Academy brought together a panel of experts (mostly NYU and Columbia law and politics professors: Simon Chesterman, Ed Luck , Shepard Forman) to comment on Jim Traub's (contributing writer for the New York Times Magazine) recent book "The Best Intentions: Kofi Annan and the UN in the Era of American World Power".

The discussion was quite interesting, and so were the questions that came from the audience (composed mostly of UN experts, ambassadors and heads of various think tanks). Kofi received his fair share of criticism: not being confident enough in the organisation, not being confident enough in himself (his reaction to the "Oil for Food" programme/scandal is self-explanatory in this respect), being overly optimistic and handling global affairs with a sense of naivete, not adapting his expectations to the size of what's possible (see the case of the UN reform for that), carefully having PR specialists construct his image as some sort of iconic figure, and so on and forth.

Still, the panel failed to answer the question that started the whole discussion. What should we demand in terms of leadership from the world's "most hallow and perhaps hollow organisation" (Shepard Forman)? What do we want the next UN Secretary to do? Pay attention... not who! The whole debate before Ban Ki-Moon was finally chosen as Secretary-General was "Who should be the next Secretary-General?". And this is not what we should talk about. Do we want the new Secretary-General to be a technocrat? Do we want him to incline more towards balancing the whims and wills of the member state, as a political actor, or do we want him to be more concerned with the technicalities of the organisation? Do we want him to be as glamourous as Kofi? Do we want him to attempt at reforming the UN on a large scale or should he try piecemeal reforms? How should he push towards the implementation of the one thing that's considered a biggie right now at the UN, namely the responsibility to protect?

I believe specialists and the public at large really need to explore this questions before we can move forward with the newly elected Secretary General. Otherwise, the UN will continue to be as highly personalized an institution as it already is. And we'll deal again with "best intentions only"...

Citeste mai departe...

Libertatea de expresie poarta djelab

Putine lucruri sunt mai sfinte in State ca libertatea de exprimarea. In acelasi timp, putine fenomene politice au zguduit mai tare societatea americana ca atacurile de la 11 Septembrie, ori ca ulteriorul razboi contra terorii. Nici un cetatean american rational nu sprijina terorismul, iar cetatenii americani aflati in pozitii oficiale il condamna. De Halloween s-a intamplat urmatorul micut scandal care a pus serioase intrebari pana unde merge libertatea de exprimare si daca a fi public official inseamna sa iti modifice in vreun fel comportamentul.

Presedinta UPenn (University of Pennsylvania) organizeaza an de an o petrecere de Halloween in propria locuinta (on campus), la care invita toata facultatea. Anul acesta, unul din studentii ei a venit costumat in terorist islamic, iar lady President, costumata in zana cea buna, s-a fotografiat zambitoare langa el. La cateva ore, fotografiile au aparut pe Facebook, cea mai populara retea care leaga universitatile americane, si ulterior pe influente bloguri politice (vezi Flapsblog). Ulterior, presedinta si-a cerut scuze, afirmand ca nu si-a dat seama ce personaj intruchipeaza tanarul student (care recita intre timp versete din Coran).

Cum sa ma pozitionez fata de acest fenomen? Halloween <=> scandal par excellence. Libertatea de exprimare = garantie constitutionala. Petrecere publica = petrecere publica, iar daca legile statului reglementeaza bunaoara libertatea presei atunci cand articolele se refera la persoane publice, si in general persoanele publice se bucura de alt statut, atunci cred ca legile statului ar trebui sa sanctioneze si comportamentele publice ale persoanelor publice. Cam mult public prin zona, nu?

Citeste mai departe...

Creatives of the world, unite!

Tinerii producatori de film, cu varsta minima de 18 ani, sunt invitati sa creeze un film video de nu mai mult de 120 de secunde, care sa transmita mesajul ca, pana in 2015, nici un copil nu trebuie sa mai sufere de foame.

Filmul video castigator va fi folosit de Fight Hunger: Walk the World'' in cadrul campaniei sale mediatice, pentru ca nici un alt copil sa nu mai sufere de foame pana in 2015. Aceasta actiune se inscrie in primul obiectiv de dezvoltare al mileniului. Vor exista mai multi castigatori, iar marele castigator va avea sansa sa viziteze una din scolile incluse de cei de la Natiunile Unite in programul lor de eradicare a saraciei.

Concursul este organizat de Fighthunger, o divizie a programului alimentar mondial al Natiunilor Unite.

Citeste mai departe...