Cealalta metropola

In weekend am experimentat o calatorie cu Chinatown bus-ul (o experienta ceva mai placuta decat microbuzul de Fundulea, dar nu fundamental mai confortabila) si am explorat Washington-ul. DC - caci asa i se spune pe aici, mai degraba decat pur si simplu m-a bulversat. Dupa ce vazusem micutul Lancaster de Pennsylvania, New York-ul care fornaie, urla si consuma calorii, am descoperit o alta fata a Americii. Hei, unde e America? Care e America?

Washington-ul e un fief al conservatorismului si republicanismului. E auster si monumental si a fost gandit sa fie asa. Gazduieste cele mai importante centre de putere ale lumii si simte nevoia sa anunte asta lumii intregi prin solemnitatea pe care o degaja la orice pas. Pana si casutele din cartierele periferice, cu o mica curticica foarte ingrijita in fata si caramida rosie laborios asezata pe fatada, emana solemnitate. Am vizitat ceea ce se presupune a fi cea mai mare biblioteca din lume, anume Biblioteca Congresului. E facuta sa arate lumii ca natiunea american cea proaspat creata va deveni curand mai mare, mai culta si mai bogata decat a fost Europa vreodata. De la decoratiunile interioare opulente, pana la frescele alegorice renascentiste, toate sunt o imitatie a artei europene. Numai ca mai mare, mai lucitoare, mai sfidatoare. Biblioteca

Congresul in sine e asezat pe dealul Capitoliului si in fata lui se deschide o pajiste enorma - i se spune "The Mall" - in care natiunea se poate recrea si cultiva. Se gasesc acolo bancute si muzee, acestea din urma fiind excelent realizate. Un post numai despre asta cat de curand. Deasupra tuturor vegheaza Congresul. The Congress

Cel mai mult in Washington m-au impresionat memorialele. Jefferson Memorial, Lincoln Memorial, WWII Memorial si mai ales Vietnam Memorial. Arta clasica romana si greaca utilizata la primele, minimalismul postmodern la Vietnam Memorial. Stateam noaptea pe trepte, in ceea ce mi se parea mai degraba un templu decat un memorial, la Jefferson Memorial. In fata mea vedeam un lac enorm, o luna plina, Washington Monument (un obelisc imens, sfidator si frust, asa cum e si istoria americana de multe ori). Eram cu Andreea si Alina si pentru cateva momente am simtit ca sunt singura, ca pot simti apasator si intens atmosfera DC-ului. Heirupismul turistic facea incet loc tihnei (apasatoare pentru mine) pe care ti-o da DC-ul. Imi cumparasem un pergament cu Bill of Rights. L-am citit. Bill of Rights au fost adoptate in NY. Ceea ce brusc m-a luminat. De-asta imi place mie NY-ul. Pentru ca aici te simti liber, pentru ca aici sfera ta intima e inca sfera ta intima, pentru ca aici nimeni si nimic din jur nu iti sopteste in surdina: "sacrifica-te pentru patrie, sacrifica-te pentru idei". In NY poti sa fii tu, indiferent cat de visator, de realist sau de amfetaminizat.

Am vazut si Casa Alba. Mi s-a parut puchinoasa si inchistata. Si alba. Cred ca vederile mele democrate imi umbresc si simtul estetic.

Dupa o seara de ras nebun, de impiedicat de un sarpe in plina strada - sunat protectia animalelor, oprit colegi de camera beti sa pastreze sarpele ca animal de casa, sunat politia, etc. - a doua zi am dormit pana la 12. Relaxare, odihna, lux. Am vizitat apoi o alta emblema a DC-ului, anume Arlington National Cemetery. Cerul a fost foarte aproape de mine, parca imi cadea pe umeri, statea sa ploua, sau sa vina furtuna, sau sa se ridice Kennedy din mormant si sa priveasca neamul american si unde a ajuns el. Cimitirul e enorm. Aici sunt ingropati toti soldatii americani morti in diverse conflicte, mai mult sau mai putin starnite chiar de americani, de la eroii din razboiul de independenta, pana la soldatii cazuti in Iraq. Am asistat la o foarte ceremonioasa ceremonie de schimbare a garzii si m-am convins inca o data ca americanii cred foarte tare in institutia americanismului, in sobrietate si in gest. In gesturi se crede si in NY, dar DC-ul ramane locul pentru celelalte. Intrarea in Cimitir

Am plecat din DC obosita, dar fericita ca ma intorc in oraselul meu mare si vesel, ca reincep sa citesc, sa ma agit si sa fiu ocupata. Bonus: 2 poze care imi plac mult. Eu cu fetele (pup u darlings, you've been wonderful) si eu in metrou (sau Furie)!

Citeste mai departe...

Beautiful Song (Pour Toi)

I look at you and suddenly,
Something in your eyes I see
Soon begins bewitching me.
It's that old devil moon
That you stole from the skies.
It's that old devil moon
In your eyes.

You and you glance
Make this romance
Too hot to handle.
Stars in the night
Blazing their light
Can't hold a candle
To your razzle-dazzle.

You've got me flyin' high and wide
On a magic carpet ride
Full of butterflies inside.
Wanna cry, wanna croon,
Wanna laugh like a loon.
It's that old devil moon
In your eyes.

Just when I think, I'm
Free as a dove.
Old devil moon,
Deep in your eyes,
Blinds me with love.

Citeste mai departe...

Tinta mea principala: EU!

E 3.01. Scriu la noul meu computer Mac, 13 inci, o micuta bijuterie tehnologica si estetica. Pentru ca l-am achizitionat - cu numai $ 1049 - am primit cadou si un IPod. De maine voi merge pe strada si voi infunda zgomotele camioanele de pe Canal Street cu Kumm si Franz Ferdinand. Incet, incep sa ma identific cu ceea ce inseamna individualismul (in sens rau) si individualitatea (in sens bun) care constituie valorile esentiale ale societatii americane. Suntem EU, cariera MEA, petrecerile MELE, emotiile MELE.

Alex ma intreba astazi daca mi-am facut prieteni de cand sunt aici. El invata in Germania, intr-o comunitate mica, intr-un program care a fost destinat sa creeze nu atat ingineri minunati, cat o micuta comunitate de elita. In State lucrurile sunt fundamental diferite. Am cunoscut oameni interesanti, am cu cine sa iau masa, cu cine sa ies la o bere, intr-un club, cu cine sa discut despre ultimul film vazut (care, btw, a fost un thriller noir). Dar prieteni? Nu cred sa am asa ceva. De fapt, cred ca putini americani au. Desigur, ne salutam intotdeauna, radem, glumim, ne povestim realizarile sau ofurile. Dar in esenta si finalmente ramanem singuri. Singuri ne (prin pronumele "noi", haideti sa intelegem the typical American student & I) construim o cariera, ne interesam de ce evenimente mai sunt organizate prin campus, ne ducem la teatre, evenimente urbane si in biblioteca. In traseele noastre zilnice intalnim oameni care ne sunt de multe ori simpatici, de la fel de multe ori utili. In New York exista milioane de microcomunitati. Pot sa fac parte dintr-una, din doua, din trei sau sa imi fac eu propria mea comunitate. Pentru ca America inseamna o pluralitate de indivizi care se intersecteaza din cand in cand. Grupul, gasca, clica, tovarasii... acestea sunt elemente ce tin de nevoia de apartenenta si de afectivitate (daruita si primita) pe care o resimt ca european. Traind in societatea de aici, alerg zilnic, fac zeci de lucruri care mai de care mai interesante. Ma cunosc mult mai bine pe mine si incet-incet nevoia de apartenenta este inlocuita de o mai limpede cunoastere de sine. Dintr-o perspectiva europeana, ma alienez. Dintr-o perspectiva americana, imi descopar individualitatea.

O poza cu mine in miez de noapte (realizata cu minunatul meu Mac), citind despre statutul minoritatilor in dreptul international incepand de dupa primul razboi mondial si pana in ziua de azi.

Citeste mai departe...

Popular, eficient, ieftin

Duminica am fost in Central Park. Central Park este un loc destul de interesant, nu atat prin prisma decorului natural - caci aleile din Herastrau, dinspre Arcul de Triumf sau dinspre lac, mi se par mult mai pitoresti -, cat prin prisma oamenilor pe care ii intalnesti acolo. Foarte multi fac jogging cu IPod-ul lipit de brat, altii isi alearga cateii, unii sunt pletosi (oameni si catei), altii nu.

Duminica insa, in Central Park avea loc rally for Darfur. www.savedarfur.org pentru cei interesati . O masa de oameni mobilizata de varii ONG-uri ce militeaza pentru drepturile omului (Oxfam, Human Rights Watch, Amnesty) s-au adunat timp de o zi in Central Park pentru a exercita presiune asupra lui Bush si a Consiliului de Securitate al ONU sa aprobe mobilizare de trupe pentru mentinerea pacii in Darfur, locul unde se petrece poate unul dintre cele mai grave fenomene genocidare din istoria recenta. Copiii aveau pancarte agatate de gulere, orice om care intra in perimetrul mitingului primea un sticker cu "I stand in for Darfur victim no. 203456" (sau orice alt numar, as a matter of fact), oamenii cumparau si purtau tricouri cu "Save Darfur" sau berete albastre (simbol, evident, al Blue Helmets). Urlete, scandari, proteste. Pe scena urcau varii indivizi, vociferand unul mai isteric decat celalalt - stil gospel urlat in fata a mii de oameni - si cerand oamenilor sa influenteze politica internationala. Multi erau linistiti, ca noi, care ne asezam cuminti pe o paturica. Altii venisera acolo din spirit de gura casca, sau doar din dorinta de a face o iesire de duminica. Aproape tot ce am vazut mi s-a parut o manifestare de mase, onorabila, dar extrem de penibila.

Evenimentul a creat insa presiune. Si inca destul de mare. Alaltaieri Consiliul de Securitate a decis mobilizarea de trupe in Darfur, si acum marile puteri fac presiuni asupra guvernului sudanez sa le accepte. Nu stiu cat din acest rezultat se datoreaza vociferarii poporului si presiunii maselor, si cat se datoreaza unor foarte abile jocuri politice, unor actiuni de lobby foarte eficiente pe care le fac ONG-urile in spatele protestelor cu iz stangist.

Oricum, a fost interesant sa vad o astfel de manifestare - as futile as it may be (or not!) - in patria evenimentelor de acest gen. Cateva fotos acum si sper si un filmulet:

Berete albastre

Micuta imagine non-panoramica
The Mob

Citeste mai departe...

Cultura organizationala

Desi aseara am avut parte de inca o noapte wild out there in the Village (Greenwich Village, cartierul boem al NY-ului, cu blocuri micute, pub-uri mustind de lume 24 din 24, teatre off Broadway, narghilele, muzicanti, carti, postere si alte cele, este denumit The Village), voi incerca sa creionez in linii mari lacunele enorme de cultura organizationala pe care le-am intalnit acolo unde lucrez in prezent. So beware... post serios.

Asadar, lucrez intr-un departament al ONU. Cea mai mare organizatie internationala creata vreodata in lume, un gigant care face lucruri minunate (gen hraneste locuitorii unei tari intregi), desi este adeseori legata de maini si de picioare de deciziile statelor membre, si impiedicata astfel sa creeze lucruri si mai frumoase. Departamentul nostru este una din infinitele rotite care fac sistemul sa se invarta. De cateva luni, departamentul nostru pregateste un summit la care vor participa delegati din 192 de tari, reuniti timp de trei zile la NY, pentru a discuta felul in care tinerii pot utiliza cultura si sportul pentru accelerarea procesului de atingere a Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului. De la o echipa de patru oameni, ne-am inmultit la aproximativ cincisprezece. Eu m-am alaturat noii echipe de o saptamana; colegii mei lucreaza acolo de doua luni si mai bine. Directorul biroului este un lider extraordinar, care are viziuni minunate si - ce este mai important - are suficient de multe relatii in sistemul ONU si in varii multinationale si fundatii din afara sistemului ca sa poata sa dea o forma concreta viziunii pe care o are. Greseala cea mare din intregul joc este ca liderul nu s-a inconjurat de manageri (si executanti) capabili in jurul lui. Au fost recrutati oameni foarte faini, cu multa experienta in diplomatie si in general oameni foarte prietenosi si deschisi. Problema: nici unul din ei nu este inzestrat cu abilitati organizationale si practice. Sunt toti micuti vizionari la randul lor, insa atunci cand vine vorba de disecarea si executarea la punct si virgula a sarcinilor ce trebuie duse la bun sfarsit, cu totii sunt in impas. Imaginati-va ca este nevoie de comunicare cu misiunile tarilor la ONU pentru nominalizarea delegatilor, de negociat adeseori la doua mese cu privire la cine plateste deplasarea delegatilor, de trimis scrisori de invitatie, de demarat procedurile pentru viza, etc, etc, si asta pentru circa patru sute de oameni din intreaga lume. Este nevoie de finete, rapiditate si precizie chirurgicala. Nimic din toate acestea nu se regaseste la cei mai multi dintre colegii mei, mai ales la cei care deleaga sarcini. Imi vine sa explodez cand vad ca eu, ca simplu intern parasutat in birou de patru zile, ma descurc mai bine decat oameni special angajati pentru a lucra in departamentul de comunicare.

Ma intreb de ce institutiile publice nu realizeaza ca trebuie sa isi trateze angajatii si misiunea in general in acelasi fel in care companiile private isi deruleaza activitatea. Angajatii eficienti sa fie pastrati si platiti pe masura, angajatii ineficienti - si mai ales incompatibili cu postul pe care il ocupa - sa fie dati afara si inlocuiti. E trist cum afacerile publice nu sunt privite ca "afaceri pe bune". Din punct de vedere psihologic se petrece cred o mare eroare: banii rulati nu se vad la fel de bine cum se vad in companii, profitul nu se traduce in bani si in felul acesta un intreg sistem de masurare a eficientei se duce naibii. Astfel, sistemul public - de altfel cel care gestioneaza mare parte din lumea in care traim - e disfunctional. Iar companiile sunt afectate la randul lor si tot asa cercul vicios se extinde si se perpetueaza. And that's simply wrong!

Citeste mai departe...

9/11. Sa uiti si sa nu ierti

Ramasesem datoare cu un mic comentariu asupra a cum vad americanii September 11. Stiti ca de obicei relatia dintre "a uita" si "a ierta" poate fi foarte complexa, desi de cele mai multe ori alegem sa iertam si eventual sa nu uitam. Americanii au ales varianta inversa - anume sa uite si sa nu ierte -, ceea ce spune multe despre cultura pragmatismului la americani.

Ieri nu s-au intamplat prea multe in New York. Desigur, a fost comemorarea oficiala de la Ground Zero, unde presedintele cel atat de dispretuit de intreaga natiune, a depus coroane cu flori si unde au mai fost cateva activitati artistice. In oras... nimic. Manifestele impotriva lui Bush si a politicii externe pe care a promovat-o dupa September 11 au continuat sa curga in Washington Square Park. Am intrebat un american ce simte cu privire la fatidicul 9/11. Raspunsul a fost in mare ca Statele Unite s-au jucat prea mult cu focul, au facut pe jandarmul universal, au exploatat in scopuri pacifiste economiile tarilor in curs de dezvoltare, "so the whole mess was to come sooner or later; we should have expected it; it was a slap in the face, but we deserved it".

Ceea ce este mai rau, este ca prabusirea turnurilor gemene a schimbat complet viata de zi cu zi a americanilor, si in loc sa ii adune mai mult laolalta in a-si afirma "americanitatea", i-a inversunat si mai tare impotriva unui presedinte care a declansat un razboi impotriva terorii. Razboi vazut de cei mai multi ca fiind "nedrept", "ilegitim", "imoral". Discursul flamboaiant pe care il auzim cu totii in media, purtat cu mult avant de personaje precum Bush si Cheney, nu mai are nici un ecou in felul in care vad lucrurile oamenii obisnuiti, mai cu seama studentii si locuitorii mediilor urbane americane.

Americanii au uitat ce a fost Septembrie 11. Mai mult decat atat, sustin ca dintr-o durere personala nu poti declansa o politica externa sangeroasa, ofensiva si nedreapta. Americanii nu au arborat nici un drapel in berna ieri. Le vine foarte greu sa vorbeasca despre Septembrie 11. Prefera sa uita si sa mearga mai departe. Ii spuneam colegei mele de camera ce putin a simtit New York-ul comemorarea lui Septembrie 11. Mi-a raspuns: "Well... that just proves how fast we can move forward. Especially New York". Desi au uitat, nu isi iarta politicienii pentru cum au schimbat vietile tuturor inaugurand epoca numita "post September 11". Si merg inainte.

Asa se vad lucrurile de pe taram american. Usor diferit fata de cum ne-am fi asteptat, nu?

Citeste mai departe...

The Melting Pot Ain't Melting No Longer

Vineri am fost la biroul de asigurari sociale sa depun cererea pentru Social Security Number. Biroul era localizat la doua strazi de mine, in Chinatown. Inauntru, vreo 15 asiatici erau in sala de asteptare, vorbeau in limba lor - nu stiu exact care, caci nu pot face diferenta - si stateau cuminti sa le vina randul. Erau batrani care probabil traiau in State de zeci de ani si mame cu doi sau trei copii mici in brate si carucior. Functionarele de la ghisee erau toate asiatice. Erau angajate ale statului american si vorbeau foarte putin engleza. Abia am reusit sa ma inteleg, mai mult prin semne, cu una dintre ele, si sa ii explic situatia mea si ce doresc de la biroul lor.

In autobuzul spre Lancaster, in jurul meu erau hispanici si negrii. Hispanicii sunt un pic mai inchisi la culoare decat restul europenilor. Asa ii recunosti inainte sa inceapa sa vorbeasca. Pentru ca atat ei, cat si afro-americanii din jurul meu vorbeau spaniola. Soferul de autobuz la fel.

Azi in metrou erau lipite anunturi de la Herbalife in spaniola. Si numai in spaniola. In orice institutie, triunghiul galben cu "wet floor" are si mentiunea "piso mojado". De cum intri in aeroport, sub "immigration" scrie "imigracion". Toti paznicii de la caminul meu vorbesc intre ei in spaniola.

Daca imi intreb colegii americani de unde sunt, mai mult de cinci din zece vor spune: "well, I've lived in States, but originally I come from Ukraine/ China/ Russia/ etc." La noi la facultatea avem liga studentilor palestinieni, liga studentilor evrei, liga studentilor afro, caraibieni, hispanici, chinezi, coreeni. Sunt organizatii foarte puternice si care joaca un mare rol in a aduce finante universitatii. Un cuvant de bine din partea lor adresat comunitatii de asiatici aduce NYU-ului noi platitori de taxe si noi contracte de imprumut. Situatia se extinde la nivelul intregului stat american.

In cele doua cursuri graduate pe care mi le-am luat - si unde poti avea o comunicare mai buna cu colegii - nu am decat doi americani. Din 30. Si ei cauta sa isi descopere origini mai vechi, mai exotice, aparent mai bune.

To cut it short: nu mai exista o identitate americana in care variile identitati etnice sa se dizolve. Rar mai poti observa intr-o metropola cum e NY-ul contururi ale identitatii americane. Nici una din etniile mari nu vrea sa renunta la etnicitatea ei; evreii sephardi se imbraca in costumele lor traditionale si vorbesc idis, chinezii mananca mancarea lor de acasa, au propriile afaceri care alcatuiesc o retea paralela fata de sistemul federal de servicii, hispanicii sunt probabil cei mai asertivi in a-si afirma limba si originile. Cazanul cel multicultural nu mai dizolva. Nici macar minoritarii intre ei - care insumati probabil alcatuiesc majoritatea - nu comunica intre ei. La NYU toti studentii internationali ne coalizam si desfasuram varii activitati sociale impreuna. Una din constantele discutiilor noastre este vorbitul de rau la adresa americanilor. Si cu toate astea, multi dintre noi vom ramane aici. Dar ne vom face propriile brutarii, scoli si case de moda. Si vom vinde savarine, vom preda abecedarul si vom produce gumari sau opinci. Exagerez, in mod evident, dar adevarul nu e departe. Nu stiu cum va arata in ritmul asta viitorul marilor metropole americane. Ma tem sa fac predictii. Dar situatia merita urmarita.

Citeste mai departe...

Sa vezi cerul

Citeam blogul unei colege care este plecata cu aceiasi bursa ca si mine. Ea invata la un colegiu mic, in creierii nicaierului si se simte foarte presata de acel cadru in care traieste. Referindu-se la o chestiune sentimentala, isi incepea postul din blog cu "the beast has shown its fangs". Desi sentimental vorbind sunt usor sedata, si pentru mine bestia a inceput sa isi arate coltii. Din alte motive. Cum ii spuneam si lui Alex. El daca vrea poate sa iasa din casa, sa mearga 100 de metri, sa se aseze in mijlocul unei pajisti, sa isi indrepte privirea spre cer si sa vada cerul. Si stelele. Sa taca si sa nu mai fie decat el si cerul. Ca pe autostrada spre Fundulea. Ioz stie. :) Eu nu pot face asta. Parca Manhattan-ul nu are cer. Manhattan-ul te forteaza sa respiri atat de rapid, sa iti misti picioarele frenetic, sa iti iei pranzul in fuga, sa alergi dupa autobuz, sa alergi la munca, sa pierzi metroul spre facultate, sa injuri si sa o iei la fuga, incat... incat nu mai vezi cerul. Nu mai vezi nimic din ce este in jurul tau. Si incet-incet te obisnuiesti sa nici nu te mai uiti. Nu stiu daca e dorul de casa, nu stiu daca a inadaptarea. Nu cred ca ma adaptez greu la mediul din jur. Mai degraba ma obisnuiesc greu cu noua "eu". Care trebuie sa isi poarte singura de grija, care vorbeste mai putin decat de obicei, care isi organizeaza agenda si mai draconic decat alta data.

Desi sufleteste vorbind sunt un pic debusolata, profesional inregistrez succese peste succese. In doar doua zile am fost la prima mea petrecere in Empire State Building - etajul 69, implicit vedere superba spre sudul Manhattan-ului, districtul financiar si Statuia Libertatii. Cu viitorii mei colegi de la ONU. Maine o sa incep prima mea zi de munca la UN Office of Sport for Development and Peace. Iar din octombrie fac parte oficial din delegatia Romaniei la ONU. O sa mi se schimbe viza din J1 (viza de student) in G1(visa de diplomat). Instrumental nu stiu cat se vor schimba lucrurile, dar vanitatea mea are ocazia sa se simta mangaiata. Profesorii ma remarca la cursuri. Sunt elementul exotic care priveste intotdeauna lucrurile dintr-o perspectiva internationala si mult mai larga decat colegii mei americani. Plus ca mai tin minte ceva logica - danke, Herr Sandoiu - astfel incat incerc sa fac fata (uneori si reusesc) unui curs foarte solicitant de drept.

In weekend am fost in Pennsylvania, la Matei si la Jane - o rusoaica aclimatizata (sau nu, inca am dubiile mele) societatii americane. Colegiu micut, campus plin de liniste si verdeata si veverite. M-am simtit foarte bine. Danke, Matei! Si danke canapelei celei pufoase a lui Jane. Care m-a ajutat sa am un somn plin de vise despre Romania, si despre viata mea de acasa, in care imaginile voastre ale tuturor s-au perindat pe indelete. Ceva a lipsit sederii mele in Lancaster. Nu umorul, nu relaxarea, nu stiu exact. Poate cealalta latura a coltilor bestiei. Sunt un pic confuza si parca nu imi gasesc locul.

Sa imi tineti pumnii sa fiu mereu suficient de ocupata si sa pot uita de melancoliile mele.

Citeste mai departe...

Different Systems

Incep printr-o marturisire: nu am personalitate dubla. Dupa ce ati avut placerea de a lectura in detaliu povestile mele legate de aventuri nocturne prin lumea orientarilor sexuale fluide din New York, acest post va fi probabil un mic soc. Sa incep cu vestea cea mare: sunt in mod oficial reprezentant al tinerilor (mandria tarii) din Romania la cea de 62-a Adunare Generala a Natiunilor Unite; asadar sunt in mod oficial afiliata Misiunii Permanente a Romaniei la Natiunile Unite. Razvan imi sugera sa adopt titlul "Excelenta". Ma mai gandesc :)

In alta ordine de idei, ieri si astazi am participat la primele mele cursuri in lumea cea noua si mai mult sau mai putin minunata a Statelor Unite. Iau urmatoarele cursuri: International Security, International Law, Minorities in International Relations, Civil Liberties. La cald, sunt incantata si confuza in acelasi timp. Sunt incantata de International Security, un curs de masterat si doctorat, predat de un profesor de la Columbia (as in one of the best universities in the world). Desi purtand un costum impecabil, tipul este cel mai relaxat, intuitiv si amuzant prof pe care l-am vazut vreodata. Sunt diferente de ani lumina intre atmosfera de la cursurile din Romania si cea de la cursul lui. El e "Joe" noi suntem "Corina", "Kelly", "Mike", si asa mai departe. Spunem bancuri despre Bush, facem misto de fotbalul american, mancam bomboane, dar cand vine vorba de reguli, de participare activa la curs si in general cam de tot ce inseamna un comportament academic de mare clasa, se pare ca lucrurile devin terifiant de serioase. Avem de citit in medie 250 de pagini pe saptamana plus un ziar de mare tiraj; punctualitatea este respectata la secunda si parca tot umorul pe care tipul il pune in curs devine brusc daca nu negru, atunci cel putin usor acid. Suntem 15 studenti; oameni care sunt la al doilea masterat, proprietari de firme de avocatura, litigators, fosti asistenti la International Criminal Court, directori de ONG-uri din Sri Lanka, si tot asa.

Am fost azi si la un curs de Comparative Politics. Si mi-am dat seama de diferenta fundamentala dintre sistemul undergraduate din Romania si cel din State. In Romania, suntem obligati de la bun inceput sa ne alegem un domeniu (un major, sa zic asa) si de acolo nu ne indepartam. In State poti sa ai major in Biologie si minor in Gender Studies, sau double major in Maths si Filosofie, sau ca student la College of Arts and Sciences, major in Sociology esti obligat sa faci un fel de cursuri core, dintre care nu lipsesc fizica, estetica, spaniola si dansul. Astfel, la un curs semi-avansat de undergraduate cum e comparative politics, intalnesti un amfiteatru gigantic de oameni care sunt incapabili sa dea o definitie pentru "stat" sau pentru "politica", si care cu greu reusesc sa numeasca doua regimuri non-democratice din lume. In State ai toata libertatea din lume sa experimentezi, sa devii un fel de om universal postmodern, sa-ti exersezi intelectul in toate dimensiunile lui si sa te bucuri, in principiu, de o diversitate academica enorma. Spre deosebire de acest sistem, in Romania stim cu totii cum se petrec lucrurile. Pe de alta parte insa, un student de anul trei din Romania care nu a trecut ca gasca prin apa prin facultatea pe care si-a ales-o poate sa faca fata cu brio exigentelor cursurilor de masterat si doctorat de aici. Si e mult mai determinat, focusat, hotarat sa faca ceva cu viata lui. In State colegii mei parca trec printr-un continuu experiment. Poate tine si de un conservatorism al societatii noastre, spre deosebire de lejeritatea atotprezenta ce caracterizeaza lumea americana.

In rest, mai fac un curs de Civil Liberties, evaluat cu 4.85 pe o scara de 1 la 5 de catre toti studentii care l-au luat pana acum. E practic un curs de drept, cu assignments in fiecare saptamna, suprise quizes, midterm, research paper (de fapt un law memo), si final exam. Anul trecut din 70 de studenti, 55 au picat si 4 au luat A. Proful e fascinant, dar pare cea mai intransigenta si mai profi fiinta pe care am cunoscut-o vreodata.

Inchei intr-un ton mai degajat, anuntand sus si tare ca azi am fost sa inot si sa vizitez unul din centrele sportive ale universitatii. Fascinatie, deliciu, adrenalina, transpirantie, labe de scafandru, si casca de latex. Dulapiorul meu personal de la biblioteca sa incheie cu un seif, care are un cifru ce presupune invartiri stanga-dreapta conform unei scheme bine determinate, si trei numere ce trebuie nimerite in timpul invartelii. Am fotografiat parte din cladirile din zona campusului si postez fotografiile cat de curand. Am mancat sushi si am descoperit o bere japoneza dulce, ieftina, jucausa si exuberanta. Si acum sunt cam obosita. Mi-e dor de voi.

Citeste mai departe...

Explicatii la poze

Desi cred ca sunt destul de self-explanatory, iata si cateva descriptii ale pozelor mele. De sus in jos:
1. Eu si colega mea de camera Beth, care face cinema studies, langa un giganic clothing rack care e numai al meu;
2&3. O mostra de decoratiuni din sufrageria apartamentului nostru. Corporal, nu?
4. Eu cu noul meu tricou (Marley); intre canini puteti observa si legitimatia magica de NYU Student
5. Coltul din sufragerie destinat colegei mele Laila, care are cinci tatuaje and more to come!
6. Noii mei pantofiori Trentor
7. Eu si noul meu tricou: "Good girls go to Heaven/ Bad girls come to NY"
8. Un perete din sufrageria noastra.
9. Preferintele muzicale ale colegelor mele de apartament
10. Patul meu. Alex, observa ceasul!

PS: Nu am reusit sa fac comentarii chiar langa poze, pt ca le-am incarcat in mare graba.

Citeste mai departe...

Citeste mai departe...

LGBT

Nu stiu cati dintre voi stiu ce inseamna LGBT. It stands for lesbian, gay, bisexual, transgender. LGBTul e o mare miscare la New York University. Au cluburi studentesti, organizatii, manifestatii si manifeste pentru diversitate si toleranta. S-au asociat mai nou si cu un alt centru pentru diversitate, astfel incat acum programele lor acopera si tot ce inseamna oameni non-albi de origine non-americana. Aceasta ar fi partea serioasa si politically correct a miscarii LGBT. Membrii acestui grup iau parte la luarea deciziilor, administreaza bugete si sunt ca oricare alta din microcomunitatile din NYU. Dedesubtul aisbergului misuna insa o alta lume, pe care am avut placerea sa o cunosc aseara. Si cu totii stim cat de mare este bucata de sub apa a aisbergului, spre deosebire de cea plutitoare in marea majoritara.

Aseara am fost la o petrecere intr-unul din cele mai renumite cluburi din NY. De fapt intregul deliciu al serii l-a constituit voiajul meu pana la acea petrecere. Clubul era Avalon, unul dintre cele mai renumite locuri din NY, cu o vechime de 30 de ani si localizat intr-o imensa biserica gotica. A fost mama si tatal tuturor alternativitatilor posibile si imposibile in muzica ultimilor 30 de ani. Aseara bunaoara, Avalon gazduia una dintre cele mai cunoscute petreceri din NY, anume Motherfucker (www.motherfuckernyc.com). Pentru a ajunge acolo, m-am pregatit alaturi de colegele mele de apartament, niste fiinte deosebite, care la 10 dimineata isi cos rochii, asculta Lenon, se pregatesc sa isi mai dea un pierce, isi revin din mahmureala serilor trecute si se uita la filme frantuzesti din anii 50. Ne-am imbracat in party outfits. The trashiest, the better. Eu aveam o fustita roz cu jupon, pantofi cu tocuri si tinte, plasa crosetata din bumbac pe post de bluza si mult machiaj in jurul ochilor. Am ascultat Radiohead si am intrat intr-un mood corespunzator cu Gray Goose si cranberry juice. Pornite de acasa intr-un final, am umblat in outfit-urile noastre semi-glam, semi-punk prin metroul newyorkez pana am ajuns acasa la Grevor. Grevor este resident assistant intr-un alt camin. Este un barbat superb, total gay si total beat. Cel putin aseara. Intr-o scena demna de Pulp Fiction ne-am plimbat prin mai multe camere de pe etajul lui si am facut cunostinta cu niste japonezi care isi faceau cel mai apetisant bong pe care l-am vazut in multa vreme. Grevor era imbracat in jeans bootcut, curea argintie, palarie verde de padurar cu pana rosie, gene false, sclipici in jurul pometilor, bratari fluorescente ii acopereau gatul, iar imprimeul tricoului lui era o banana in plin proces de decojire. Am baut noi cocktail-urilor la Grevor acasa, am dansat cel mai senzual David Bowie song din viata mea cu el - as in the typical superb gay, intr-o camera de viitor regizor (aceasta va fi meseria lui Grevor) decorata cu cele mai trashy accesorii punk-glam-rock-alternativ, inclusiv un picior de dama din plastic, care iesea din perete si era fastuous inconjurat de o instalatie electrica. La sfarsit am definit procesul de preparty cu ceva absint. Eu personal m-am abtinut. Si un alt amanunt, cu dedicatie speciala pentru Matei, Grevor colectioneaza Zanax.

Am ajuns intr-un lung drum zigzagat si zgomotos la Avalon, unde am facut cunostinta cu jumate din transgenderii din NY, cu multe fete in corsete si cizme, cu multi gay. Prin intermediul lui Grevor, care a hartuit constant toate cele 400 de persoane care stateau la coada de la intrare, am reusit sa vad o alta fata, probabil mult mai autentica si mai colorata a miscarii LGBT. Nu sunt scandalizata, nu sunt socata, nu dezaprob nimic. Poate pe undeva gresesc. Sunt doar uimita de curajul de a-ti afirma identitatea, de a fi glam, de a soca, de a fi dezinvolt si scandalos. Si nu stiu cum sa interpretez excesele care deriva din asta. Pentru o seara atributele esentiale ale dispozitiei mele au fost trash si glam. And I enjoyed it. Pana la urma la petrecere nu am mai ajuns. Am luat un taxi condus de un indian cu turban si alaturi de colegele mele semi-isterice am ajuns acasa, unde m-am prabusit in patutul meu colorat. Si inca ma gandesc la tot ce s-a intamplat ieri cu mine.

Citeste mai departe...

Guiness, Grey Goose si MET

Zilele astea m-am rasfatat cu diverse alcooluri de calitate. Si cu o vizita la Metropolitan Museum. Am baut vodka Grey Goose, despre care Matei spune ca a fost votata vodka numarul unu din lume, adica in fata Absolut Vodka, despre care eu credeam pana acum ca e cea mai tare. A fost foarte smooth. Tare, dar curgatoare. Nici urma de mahmureala. Guiness pe de alta parte are substanta. E substantiala si esentiala. E o bere care tine de foame si contribuie la sanatate - fizica ori mentala. Grey Goose a fost achizitionata de la liquer store din Chinatown. 30 dolari o sticla mare. Poate putin cam scump, dar e o vodka nobila. Si consumul ei s-a petrecut in camera mea. Guiness insa a fost consumata la Puck Fair - un pub unde am observat fascinati prepararea in stil american a cocktailurilor (nu se masoara nimic, turnam alcoolul dintr-un fel de furtun si alaturi de el sucul; totul on the rocks). O sa mai vizitez locul, pentru ca au beri din 20 si ceva de tari. Data viitoare ma delectez cu ceva din America Latina. Preturile sunt cam mari la Puck, dar totusi localul este la 150 de metri de Broadway. Arogante, ce sa mai.

Ieri a fost o vreme infernala. A plouat fara oprire. NY e foarte trist cand se intampla asta. In mod normal, un vant teribil de romantic ravaseste Manhattan-ul si transforma legende urbane de genul "rochita lui Marilyn Monroe dusa de vant" in realitate. Daca este contrapunctat insa de ploaie, situatia devine messy. Astfel, ne-am dus la Metropolitan Museum of Art. MET pentru connaisseurs. Este probabil unul dintre cele mai mari muzee din lume, avand in vedere ca in bunul stil colonial a fost populat cu exponate de genul templu-din-Egipt-mutat-in-toata-maretia-lui-de-mii-de-tone-in-patria-noastra-America. Intrarea este recommended, asa ca am dat doar 3 dolari. O sa ma intorc sa vad fiecare departament al muzeului, pentru ca este enorm. Ieri am vazut maestrii europeni. Mai putin remarcabil decat la Gemaelde Galeria in Dresda sau la Kunsthistorisches Museum in Viena. Totusi, cateva panze de Vermeer mi-au atras atentia prin cliseele compozitionale pe care le foloseste atat de des. Rembrandt era fain, in ciuda protestelor lui Matei. Caravaggio avea o panza din perioada lui noir si cateva portrete de-ale iubitului lui gay. Tocmai cand ne asezam in fata unui tablou de-al nu stiu carui maestru italian, Matei comenteaza loud and clear: "Frate, ce taraneasca e asta...". Fie vorba intre noi, formele planturoase ale doamnei portretizate in mijlocul diverselor vite de vii inconjuratoare emana ruralitate din plin. Comentariul a fost acompaniat de o voce de alaturi: "Buna ziua, dragii mei!". O romanca venita in vizita la fiul ei. So... data viitoare trebuie sa fiu mai atenta cu dulcele grai romanesc. U never know... Hehe!

V-am lasat. Ma duc la cumparaturi in Soho. Care nu are nimic de-a face cu omologul lui din Londra ci inseamna South of Houston (Houston fiind o strada). Pe acelasi principiu avem NoHo (North of Houston) sau NoLita (North of Little Italy). Mai sunt mai multe (Tribeca, Bohoho), dar inca nu sunt familiara cu toate burroughs-urile new yorkeze.

Citeste mai departe...

Inceputuri

Sunt in State de o saptamana. In aproximativ cinci ore se vor implini fix sapte zile de cand locuiesc intr-o cu totul alta lume decat cea in care am crescut pana acum. Don't get me wrong. Nu sunt fata de la tara care nu a depasit granitele proprieri tari. Dimpotriva, asa cum spuneam mai multor amici, plecarile mele dese se datoreaza unei mentalitati de "citizen of the world" pe care o am. De data asta insa, povestea este fundamental schimbata.

Pentru cine nu a fost niciodata plecat mai mult de cateva luni de acasa, just picture this. Cladiri de zeci de ori mai inalte decat cele din Romania, incaperi supradimensionate, engleza cu accent american peste tot in jur, counter culture-uri peste tot - de la caraibieni la hispanici, coreeni, gay, transgender, bisexuals, vegetarians, vegans, punkeri, hippies, homeless, funk, mii de zambete false in jur, engleza vorbita cu alt accent decat ai auzit-o vorbita in orice alta tara, un cer deasupra Manhattanului mai gri decat in orice alta parte a Europei, pop culture impinsa fie la extremele rafinamentului, fie la extremele stupiditatii, mancaruri care nici macar vag nu au acelasi gust ca cele de acasa, fructe si legume injectate cu zeci de chimicale, o universitate cu 50000 de studenti, dintre care 5000 de studenti internationali din 194 de tari, peste 400 de cluburi si organizatii studentesti, o saptamana de bunvenit care a presupus evenimente organizate de peste 300 de voluntari, toate prezentate intr-o brosura cu scris mic - care btw depasea 30 de pagini -, noi prieteni din Bermude, Dubai, Hong Kong, Bulgaria, Mauritania, India, Danemarca, Marea Britanie, si cred ca as putea continua cu aceasta insiruire forever.

Pentru cine nu a vazut niciodata NY, i-as sugera sa se inchipuie pe sine cocotat intr-un carusel ce se invarte cu de vreo sase ori acceleratia - sau forta, nu stiu sigur cu fizica - gravitationala. NY este cel mai divers melting pot pe care l-am vazut vreodata. In cinci minute de asteptat autobuzul in fata caminului meu din Chinatown pe langa mine trec urmatorii: un hip hopper afroamerican de peste 150 de kg, un "lucrator" pe Wallstreet in costum de cel putin cateva mii de dolari, un student cu Ipod in urechi, o bunicuta japoneza, un transexual, un security officer hispanic, un homeless care imi spune ca arat ca un inger, un reprezentant al unei secte religioase care imi zice ca sfarsitul lumii e aproape, o tipa de 40 de kg si 1.70 cu creasta de 40 cm si machiaj de Manson la puterea a treia, un roman care ma cunoaste si imi vorbeste in limba mea, ultima tipa pe care am cunoscut-o in campus care e jumatate jamaicana, jumatate japoneza, un buldog englez, un teckel si un pitbull.

Sunt ametita de atata diversitate. Sunt fericita ca zilele astea doarme la mine un prieten din Romania. Sunt fericita ca pot sa barfesc in romana, ca pot sa rad de stupiditatea commoner-ilor americani si de idiosincraziile unui sistem care m-au facut sa alerg pana acum peste 14 ore pe zi ca sa finalizez toata paperwork. Si inca mai estimez ca mai dureaza o saptamana.

Alte impresii: Brooklyn Bridge cu privelistea zgarie norilor din financial district e fabulos, Empire State Building vazut de la etajul 15 al bibliotecii cu 4.3 milioane de volume a universitatii mele e extraordinar, sa stai in mijlocul Washington Square Park pe jos si sa asculti jazz dintr-o parte si Joplin din cealalta e iarasi o experienta care merita. A... si Statuia Libertatii e supraponderala.

Si mi-e dor de casa. Si de voi toti. Aka prietenii mei de acasa. Si sper sa imi scrieti si sa cititi ceea ce simt si gandesc pe aici.

Citeste mai departe...