Sa vezi cerul

Citeam blogul unei colege care este plecata cu aceiasi bursa ca si mine. Ea invata la un colegiu mic, in creierii nicaierului si se simte foarte presata de acel cadru in care traieste. Referindu-se la o chestiune sentimentala, isi incepea postul din blog cu "the beast has shown its fangs". Desi sentimental vorbind sunt usor sedata, si pentru mine bestia a inceput sa isi arate coltii. Din alte motive. Cum ii spuneam si lui Alex. El daca vrea poate sa iasa din casa, sa mearga 100 de metri, sa se aseze in mijlocul unei pajisti, sa isi indrepte privirea spre cer si sa vada cerul. Si stelele. Sa taca si sa nu mai fie decat el si cerul. Ca pe autostrada spre Fundulea. Ioz stie. :) Eu nu pot face asta. Parca Manhattan-ul nu are cer. Manhattan-ul te forteaza sa respiri atat de rapid, sa iti misti picioarele frenetic, sa iti iei pranzul in fuga, sa alergi dupa autobuz, sa alergi la munca, sa pierzi metroul spre facultate, sa injuri si sa o iei la fuga, incat... incat nu mai vezi cerul. Nu mai vezi nimic din ce este in jurul tau. Si incet-incet te obisnuiesti sa nici nu te mai uiti. Nu stiu daca e dorul de casa, nu stiu daca a inadaptarea. Nu cred ca ma adaptez greu la mediul din jur. Mai degraba ma obisnuiesc greu cu noua "eu". Care trebuie sa isi poarte singura de grija, care vorbeste mai putin decat de obicei, care isi organizeaza agenda si mai draconic decat alta data.

Desi sufleteste vorbind sunt un pic debusolata, profesional inregistrez succese peste succese. In doar doua zile am fost la prima mea petrecere in Empire State Building - etajul 69, implicit vedere superba spre sudul Manhattan-ului, districtul financiar si Statuia Libertatii. Cu viitorii mei colegi de la ONU. Maine o sa incep prima mea zi de munca la UN Office of Sport for Development and Peace. Iar din octombrie fac parte oficial din delegatia Romaniei la ONU. O sa mi se schimbe viza din J1 (viza de student) in G1(visa de diplomat). Instrumental nu stiu cat se vor schimba lucrurile, dar vanitatea mea are ocazia sa se simta mangaiata. Profesorii ma remarca la cursuri. Sunt elementul exotic care priveste intotdeauna lucrurile dintr-o perspectiva internationala si mult mai larga decat colegii mei americani. Plus ca mai tin minte ceva logica - danke, Herr Sandoiu - astfel incat incerc sa fac fata (uneori si reusesc) unui curs foarte solicitant de drept.

In weekend am fost in Pennsylvania, la Matei si la Jane - o rusoaica aclimatizata (sau nu, inca am dubiile mele) societatii americane. Colegiu micut, campus plin de liniste si verdeata si veverite. M-am simtit foarte bine. Danke, Matei! Si danke canapelei celei pufoase a lui Jane. Care m-a ajutat sa am un somn plin de vise despre Romania, si despre viata mea de acasa, in care imaginile voastre ale tuturor s-au perindat pe indelete. Ceva a lipsit sederii mele in Lancaster. Nu umorul, nu relaxarea, nu stiu exact. Poate cealalta latura a coltilor bestiei. Sunt un pic confuza si parca nu imi gasesc locul.

Sa imi tineti pumnii sa fiu mereu suficient de ocupata si sa pot uita de melancoliile mele.